Québec-ul, provincie de limbă franceză, întemeietoare a Canadei, alături de Ontario, este un tărîm al contrastelor absolute şi al aspiraţiilor spre independenţă. Sub acest ultim aspect, totul a început la 24 iulie 1967, atunci cînd preşedintele francez Charles de Gaulle a spus, în faţa a o sută de mii de oameni strînşi în jurul primăriei Montréal-ului, „Vive le Québec libre!“ („Trăiască Québec-ul liber!“). Dacă e să dăm crezare legendei urbane, oficialii canadieni prezenţi la eveniment s-au tras brusc la faţă auzindu-l pe de Gaulle şi văzînd entuziasmul mulţimii. De altfel, afirmaţia celebrului general a provocat un neplăcut incident diplomatic şi a fost interpretată ca un îndem la secesiune. De atunci şi pînă astăzi s-au consumat două referendumuri pentru separarea provinciei francofone de Canada, unul în anii ’80 şi altul în anii ’90, pierdute la mustaţă de „suveranişti“, dar avînd efecte economice nefaste pentru Québec. Încă se discută despre separare, dar criza mondială şi paradoxurile acestei provincii au redus considerabil avîntul promotorilor „cauzei“.

În plus, deşi se vorbeşte franceză peste tot, consecinţă a unor legi draconice, engleza „magnetizează“ banii, influenţa, cultura. Prea puţin cunoscută în Europa, această parte însemnată din trupul Americii de Nord are o istorie complicată, dincolo de imaginea bunăstării, de care s-a contaminat prin însăşi existenţa ei între graniţele lumii occidentale.

Dar de ce i-ar interesa pe români acest colţ îndepărtat de lume, de care poate au auzit doar la orele de geografie din gimnaziu? Să spunem, mai înainte de toate, că aici s-au stabilit, pe „straturi geologice“, numeroşi intelectuali de-ai noştri care au ales autoexilul din motive politice sau economice. Aşadar, sînt multe urme româneşti prin „zăpezile“ Québec-ului. Doi la mînă, canadienii francofoni au origini latine care-i apropie uimitor de felul nostru de a vedea viaţa, cu toate că disciplina anglo-saxonă care le-a fost impusă sute de ani şi-a lăsat amprenta asupra lor.

Québechezii „de souche“ nu ţipă, nu se ceartă ca la uşa cortului şi nu ţin morţiş să ajungă primii la semafor. În general vorbesc puţin şi măsurat, folosesc un bagaj limitat de cuvinte, nu fac ore suplimentare la serviciu nici picaţi cu ceară, sînt singuratici şi adoră să-şi petreacă timpul liber în natură, chiar şi atunci cînd termometrele indică minus zece grade Celsius. Pînă aici veţi spune că nu au prea multe în comun cu românii, dar dacă veţi avea puţintică răbdare, veţi constata că sîntem croiţi pe acelaşi tipar genetic. „Ginta latina“ nu se predă, ca să zicem aşa.

Québechezii se pare că au, ca şi noi, de altfel, o sensibilitate pentru traiul bun pe seama unui sistem social ultraprotecţionist. În principiu, nu-i nimic rău în asta dacă totul se desfăşoară în parametrii echităţii sociale şi ai parcimoniei în cheltuirea banilor publici (sistemul scandinav o demonstrează cu prisosinţă). Totuşi, în Québec nu este vorba despre aşa ceva.

Deşi există resurse naturale importante, producţie şi consum, economia şchioapătă de multă vreme. În acelaşi registru al paradoxurilor se înscrie şi „corectitudinea proverbială“ a canadienilor francofoni, dublată de o mare corupţie în atribuirea contractelor publice şi de o discriminare mascată a imigranţilor cu pregătire superioară. De pildă, lipsa medicilor ridică mari probleme sistemului public de sănătate, cu toate că există mii, dacă nu chiar zeci de mii de specialişti cu experienţă, veniţi din toate colţurile lumii, care ar putea lucra în spitale şi policlinici. În schimb, medicii care au trecut de furcile caudine ale sistemului şi care cîştigă în medie 300.000 de dolari pe an n-au nici un interes să-şi aducă pe cap o concurenţă nedorită. De regulă, aceşti specialişti străini, ajunşi în Québec pentru un trai mai bun, sînt lăsaţi să presteze tot felul de munci cu mult sub calificarea lor. Şi atunci cine suferă? Cetăţeanul de rînd care stă aproximativ opt ore la Urgenţă pentru a fi văzut de un medic.

Trebuie amintite, totuşi, şi avantajele acestui sistem imperfect: asigurarea medicală de stat („carte maladie“) asigură accesul la servicii de sănătate tuturor cetăţenilor, lucru la care nici nu visează americanii din SUA. De asemenea, cazurile grave au prioritate, iar aparatura medicală este performantă şi bine pusă la punct. Subfinanţare cronică nu există în Québec, în pofida tuturor neajunsurilor unui sistem de tip socialist.

Filozofia simplă de viaţă a québechezilor (unii ar zice simplistă), dar şi proximitatea Atlanticului, a Nordului îngheţat şi a lumii anglofone, îi menţin sub un glob de sticlă în limitele căruia îşi pot trăi nestingheriţi angoasele colective şi fericirile individuale. Printre visurile unui stat independent, învecinat cu SUA şi Canada şi realităţile de zi cu zi – drumuri proaste ca în Bucureştii anilor ’90, servicii de întreţinere sau de telefonie mobilă exagerat de scumpe, birocraţie exasperantă –, Québec-ul îşi poartă destinul cu certitudinea că nu va fi lăsat niciodată să se prăbuşească. Canada şi Statele Unite au demonstrat, de-a lungul timpului, că securitatea propriului continent este mai presus decît orice altceva. În general, nord-americanii ştiu că este înţelept „să te apleci şi să ridici dolarul, indiferent cît de jos s-ar afla“.

George Rădulescu este jurnalist şi urmează un program de studii aprofundate în Drept la Montréal.