Agresiunea disimulată a preşedintelui rus Vladimir Putin împotriva Ucrainei continuă – la fel ca şi sancţiunile Occidentului împotriva ţării sale. Şi nu doar economia ţării este astfel periclitată; capitalul soft power al Rusiei se diminuează, cu rezultate potenţial devastatoare.
 
O ţară le poate constrînge pe altele să-i slujească interesele, în trei moduri: cu forţa, prin plată sau prin seducţie. Putin a încercat cu forţa – şi s-a izbit de sancţiuni tot mai dure. Cancelarul german Angela Merkel, principalul interlocutor european al lui Putin, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de politica Rusiei cu privire la Ucraina, în termeni tot mai duri. Indiferent de avantajele obţinute de Putin, pe termen scurt, în urma intervenţiei în Ucraina, dezavantajele vor prevala, pe termen lung, prin pierderea accesului la tehnologia vestică, de care Rusia are nevoie pentru modernizarea industriei şi dezvoltarea capacităţii de exploatare a resurselor în regiunile limitrofe Arcticii.
 
Pe fondul economiei ruseşti precare, Putin întîmpină dificultăţi crescînde în aplicarea celei de-a doua modalităţi de constrîngere: plata. Nici chiar petrolul şi gazele, resursele cele mai de preţ ale Rusiei, nu pot salva economia, după cum demonstrează recentul acord de furnizare a gazelor către China, pe o durată de 30 de ani, la preţuri de dumping.
 
Ceea ce face din seducţie o pîrghie mai puternică decît s-ar putea crede. China, de exemplu, a încercat să folosească soft power pentru a răspîndi o imagine mai puţin ameninţătoare – în speranţa că astfel va submina şi chiar descuraja coaliţiile care au apărut pentru a contrabalansa puterea ei economică şi militară în creştere. 
 
Capacitatea soft power a unei ţări are la bază trei resurse principale: o cultură atrăgătoare, valori politice durabile şi o politică externă impregnată de autoritate morală. Provocarea constă în a combina aceste resurse cu instrumentele hard power, precum puterea economică şi militară, astfel încît ele să se susţină reciproc. 
 
SUA a eşuat în menţinerea acestui echilibru, în ceea ce priveşte invadarea în 2003 a Irakului. În vreme ce puterea militară americană a fost suficientă pentru a înfrînge rapid armata lui Saddam Hussein, utilizarea ei s-a făcut cu preţul pierderii capitalului de seducţie – în ochii multor ţări. În mod asemănător, chiar dacă înfiinţarea unui Institut Confucius în Manila, pentru a preda filipinezilor cultura chineză, poate potenţa capacitatea soft power a Chinei, impactul acesteia va fi drastic restrîns de utilizarea de către China a resurselor hard power, pentru a intimida Filipinele în disputa teritorială cu privire la reciful Scarborough. 
 
Problema Rusiei este că are la dispoziţie un capital soft power deja foarte redus. După cum remarca analistul politic Sergei Karaganov în 2009 (http://karaganov.ru/en/ publications/98), lipsa de soft power a Rusiei este exact ceea ce o determină să se comporte agresiv – precum în războiul cu Georgia din anul precedent. 
 
Fără îndoială, Rusia s-a bucurat de-a lungul timpului de un capital considerabil de soft power, datorită contribuţiilor majore ale culturii ruse la arta, muzica şi literatura mondială. În plus, imediat după al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a atras simpatia multor occidentali, datorită rolului pe care l-a jucat în lupta antifascistă.
 
Dar sovieticii au irosit acest capital soft power, invadînd Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în 1968. În 1989, URSS beneficia de un minim de soft power. Zidul Berlinului nu a căzut sub focul artileriei NATO, ci a fost dărîmat de tîrnăcoape şi buldozere mînuite de oameni care şi-au schimbat părerea despre ideologia sovietică. 
 
Putin face acum aceeaşi greşeală ca înaintaşii săi sovietici. Chiar dacă a declarat în 2013 că Rusia trebuie să se axeze pe „utilizarea cultivată“ a soft power, Putin nu a reuşit să capitalizeze sporul de soft power adus Rusiei de găzduirea, în 2014, a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci.
 
Dimpotrivă, Putin a lansat intervenţia militară semi-disimulată în Ucraina, chiar în timpul desfăşurării Jocurilor, ceea ce, împreună cu afirmaţiile sale despre naţionalismul rusesc, au declanşat o teamă profundă, mai ales în rîndul ţărilor foste sovietice. Toate acestea au subminat obiectivul propus de însuşi Putin, de a întemeia o Uniune Euro-Asiatică condusă de Rusia, care să concureze cu Uniunea Europeană.
 
Cu un public străin foarte restrîns al filmelor ruseşti şi o singură universitate rusească clasată în topul 100 mondial, Rusiei i-au rămas puţine căi pentru a-şi recîştiga puterea de seducţie. Astfel încît Putin a recurs la propagandă. 
 
În ultimul an, Putin a reorganizat agenţia de ştiri RIA Novosti, concediind 40% din personal, inclusiv conducerea relativ independentă. Noul director al agenţiei, Dmitry Kiselyov, a anunţat în noiembrie (http:// www.nytimes.com/2014/11/11/world/europe/russian-news-agency-expands-global-reach.html?_r=0) crearea lui Sputnik – o reţea de centre de ştiri finanţată de guvern, prezentă în 34 de ţări, cu o mie de angajaţi, care furnizează conţinuturi pentru radio, media de socializare şi fluxuri de ştiri, în limbile locale. 
 
Dar unul dintre paradoxurile soft power este că propaganda se dovedeşte adesea contraproductivă, din cauza lipsei de credibilitate. În timpul Războiului Rece, schimburile culturale deschise – precum Seminarul Salzburg, care punea în legătură tineri din mai multe ţări – au demonstrat că interacţiunea dintre oameni este cu mult mai semnificativă.
 
Astăzi, majoritatea capitalului soft power al SUA nu este produs de guvern, ci de societatea civilă – incluzînd universităţi, fundaţii şi cultură pop. Într-adevăr, societatea civilă americană necenzurată şi disponibilitatea ei de a critica conducerea politică au permis Americii să-şi menţină capitalul soft power chiar şi atunci cînd alte ţări dezaprobă acţiunile guvernării sale. 
 
În chip asemănător, în Marea Britanie, BBC şi-a păstrat credibilitatea datorită faptului că poate muşca mîna guvernamentală care îl hrăneşte. Dar Putin se încăpăţînează să îngrădească rolul ONG-urilor şi al societăţii civile. 
 
S-ar putea ca Putin să înţeleagă că hard power şi soft power se susţin reciproc, dar, în mod evident, este incapabil să aplice această idee în politică. Ca atare, capacitatea Rusiei de a-i seduce pe alţii, dacă nu de a-i forţa şi a-i plăti, va continua să scadă.
 
Joseph S. Nye este profesor la Harvard, preşedintele Consiliului Agendei Globale pentru Viitorul Guvernării al Forumului Economic Mondial şi autor al cărţii The Future of Power.  
 
© Project Syndicate, 2014 - www.project-syndicate.org
 
traducere de Matei PLEŞU