Marin, fiul Miţei (sora maică-mii), după legenda familiei, a cîntat cu Phoenix. Habar nu am dacă a făcut-o sau ba, dar un lucru e sigur: Marin cînta senzaţional la chitară. Aproape la fel de bine cam cum pilea, dar considerînd că unchii Ghica şi Gigilică Bouroşu erau la nivel de Hendrix şi Segovia, iar tata şi Gogu clar superiori, asta cu pileala nu era apreciată cum se cuvine, cel puţin nu în familion. 
 
Deşi arăta potenţial, ficatul lui Marin nu a fost cooperativă (vorba lui Năzdrăvan) şi, privat fiind în mod sadic de apă, a decis să se retragă din activitate. Împreună cu Marin. Într-un gest firesc de solidaritate – sindicatul beţivanilor era şi a rămas, cred, cea mai unită, solidă şi talentată instituţie – nea Ghica, tata şi nea Gogu, deşi mult mai bătrîni, l-au urmat relativ repede pe plaiurile eterne/etilene.
 
Gigilică pare să nu aibă ficat, căci altfel nu se poate explica sănătatea lui impecabilă. 
 
Marin a încercat să mă înveţe să cînt. Nu am înţeles nicicînd chinul lui şi am refuzat cu încăpăţînare să mă integrez corului multietnic (Bouroşu e de viţă pură şi, cum spune şi numele, ne-parte a neamului nostru superior şi zburător). 
 
Dar divaghez. 
 
Sînt în Georgia. Ţară frumoasă tare, tare, dar şi săracă rău. Nu Tbilisi, unde sînt acum, dar în jurul capitalei e jale. Sînt cazat la hotel Diplomat – o semibombă care reflectă de minune starea diplomaţiei mondiale. Dorm, frînt de oboseală, căci am prestat la greu prin ghetouri în Kutaisi şi Tbilisi, unde am amestecat la greu ţigăneasca mea de baltă, cele 40-50 de cuvinte pe care le ştiu în rusă şi cu „moldoveneasca“. Sînt cîteva mii bune de romi născuţi în Georgia, dar care încă vorbesc moldoveneasca de Chişinău şi care au „bunei“ din România. Visez, oarecum logic, că mă chinuie Marin (care avea accent de Piatra Neamţ) să cînt împreună cu el, Gogu, Ghica şi unii dintre „moldovenii“ cu care am vorbit în timpul zilei. Trebuie să cîntăm „Katiuşa“ şi nu prea vreau. E o „Katiuşă“ cam ciudată şi behăită mult mai rău decît sînt eu obişnuit. Cum îmi e drag să îi revăd, fie şi în vis, cedez şi rag şi eu cu ei. Rag aşa de tare, încît mă trezesc. 
 
Se cînta totuşi „Katiuşa“. Nu e Marin, deci nu e chitară de acompaniament. E o altă versiune. Cîntată tare-tare de parcă ar fi la mine în cameră. Mă uit pe geam şi înţeleg: la doi metri sub mine, pe stradă, sînt patru georgieni răzbunători care schilodesc cu entuziasm perla culturii ruse. Schilodit e, de fapt, un eufemism. Fiecare dintre ei muge, se screme, vomită sute de blesteme, toate pe o linie melodică diferită şi în duşmănia auzului. Dacă făceau asta la invazie, sigur lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dacă aş putea, mi-aş sparge timpanele singur şi mă simt foarte tentat de suicid pentru cîteva minute.
 
Mă înfurii. Sun la recepţie. Nu apuc să zic nimica. Primesc o lectură rapidă într-o engleză oribilă, că sînt străin şi nu înţeleg. Că nu e nimic neobişnuit şi că o să plece în cîteva minute, că e frig rău afară. Şi că au mai sunat şi alţii. Mă gîndesc că, dacă recepţionera la Diplomat vorbeşte aşa, nu e de mirare că şi-au luat-o georgienii aşa rău de la cei care ar fi trebuit să îi ajute cu ursul rus de la nord. Nu îi zic asta că, la cît de furioasă e, poate vine şi mă bate. E ditai dihania şi decid să fiu în mod necaracteristic politicos: o înjur doar de mă-sa cu grijă şi în detaliu (desigur în română) şi îi trîntesc eroic telefonul. Mă închid în cameră pe dinăuntru, ca să fim siguri. E 0,10. La 2,30 sînt un alt om.
 
Băieţii au în total şase cîntece. OK, nu sînt cîntece, ci mai degrabă exorcizări ale diavolului care ne-a înzestrat pe noi, cei cu handicap alcoolic, cu auz. „Katiuşa“ revine la fiecare 10-15 minute. Nu am rezistat şi am cîntat şi eu o dată cu ei pe geam. În mod sigur sînt cel mai iubit ţigan în Georgia. Mă tot strigă să mai cînt. Mă simt răzbunat faţă de bestia de la recepţie. 
 
Inspirat de un drag slogan românesc, îi învăţ, ielegant, să strige: Muie Putin! Sînt euforic, toate trainingurile mele de leadership au dat în sfîrşit roade. Se aude: M……..eeeeeeeeeee Puuuuuuutiiiin! în tot cartierul. 
 
Dorm neîntors. Pînă înainte de 8,30, cînd am întîlnire cu un domn important de la Consiliul Europei din Tbilisi. Un italian scorţos.
 
Stau cu el la masă. Bestia (e frumuşică foc, dar mare rău) ne aduce mîncare şi îmi aruncă un zîmbet pînă la urechi de cred că o să-şi taie singură capul dacă încearcă un pic. Mă gîndesc, cu pragmatism diplomatic, că ar trebui să îl las doar pe italian să mănînce şi să bea. Oricum, ei sînt mai mulţi şi, la felul cum arată, nu ar fi, din punct de vedere genetic, o pierdere prea mare. Vine un nene cu nişte ochi roşii cît cepele şi un fizic de rugbist care arăta vag familiar. E bărbatul bestiei, după cum îi pune mîna pe cur. Are două pahare de pileală cu el, pe care le ţine în cazmaua care funcţionează ca mînă stîngă. Ia mîna de pe curul doamnei şi trînteşte un pahar pe masă. Mă pupă pe obraz, încearcă – şi aproape reuşeşte – să îmi disloce umărul, rîde la mine şi zice cu poftă: M……eeeee Putin! 
 
Agreez. 
 
Bem. Eu şi el.
 
Ragem: M……….eeeeeeeee Putin!
 
Italianul se uită la mine apoplexic. Abia aştept să mă mai duc în Georgia.
 
P.S. Lîngă hotel Diplomat e un restaurant, în subsolul unei case – Leul Negru – absolut senzaţional. Ziceţi: Muie Putin!, cînd intraţi, şi poate mîncaţi, ca şi mine, gratis. 
 
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
 
Foto: wikimedia commons