Nu știu de unde a venit cuvîntul ăsta. Știu doar că e jignitor și odios, deși cei mai mulți oameni nu îl percep așa, altfel nu-mi explic unda de tandrețe cu care e rostit mereu. Ca un fel de alint. „Decreței“ sînt, în limbaj general, românii născuți după apariția Decretului 770/1966, prin care regimul comunist întorcea radical politica sa în privința avortului. Un decret din 1957 liberaliza avortul, iar zece ani mai tîrziu s-a constatat o rată imensă a avorturilor provocate la cerere (peste un milion într-un an). Regimul comunist a decis să întoarcă foaia și a dat acest Decret 770, prin care suprima libertatea femeii de a decide singură avortul și limita drastic cazurile în care medicilor le era permis să-l provoace. A urmat un spor de natalitate. O gîndire simplă leagă cauzal evenimentul intrării în vigoare a zisului decret și procesul de creștere a natalității. Dar gîndirea simplă este foarte rar corectă! Poate că creșterea natalității s-a datorat creșterii siguranței sociale și economice a românilor la finele anilor 1960? Sau poate că era firesc ca cei ajunși la vîrsta procreației în acei ani să fie numeric mai mulți decît cei din anii anteriori pentru că erau tocmai cei născuți imediat după război cînd, în mod natural, există un „boom“ demografic? Nu, astea sînt explicații cam complicate. E mai simplu să legăm o generație imensă de copii de un decret anti-avort și gata – iată de ce au venit ei pe lume!

Cuvîntul „decrețel“ vrea să spună că, dacă te-ai născut după 1966, ți s-a întîmplat pentru că au dat comuniștii decretul. Fără decret, maică-ta te-ar fi avortat. Așadar, te-o fi făcut maică-ta, dar viața le-o datorezi comuniștilor, că dacă era după ea este foarte posibil ca tu, „decrețelule“, să nu fi existat. Ideea că e posibil ca majoritatea copiilor născuți după 1966 să fi fost, totuși, doriți de părinții lor nu pare să treacă prin capul celor care vîntură voios categorii generaționale atît de neinspirat denumite. Nici observația că trend-ul de creștere a populației era deja setat în România postbelică încă de la jumătatea anilor 1950 (e cazul tuturor țărilor lovite de al doilea război!). Nici faptul că românii stau destul de prost cu respectarea legii și că apariția decretului nu a dus la dispariția avorturilor spontane, ci doar la trecerea lor în clandestinitate. Propaganda cea mai abjectă a regimului comunist prin care se spunea că lui, regimului, i se datorează existența copiilor țării a intrat atît de bine în capul românului simplu, că iată, și acum, la 30 de ani de la Revoluție, decretul a devenit, mămos, decrețel și ne-a făcut pe noi, milioane de decreței.

În fond, de ce fac doi tineri un copil? Pentru tinerii de după 1966, s-ar zice că de frica decretului (care, e adevărat, pedepsea cu închisoarea pe oricine avea de-a face cu vreun avort). Dar pentru cei de mai tîrziu? Logic ar fi să se cheme decreței toți copii născuți sub puterea decretului din 1966. Mai precis, toți românii născuți între 1966 și 1990 (decretul a fost abrogat pe 26 decembrie 1989). Nu e așa. Decreței sînt doar ăia din primul val demografic, adică cei născuți între 1966 și 1972, căci, cu tot cu decret, începînd cu 1972 rata fertilității a revenit la o medie socotită firească. În plus, trend-ul de creștere a populației României, setat încă de la jumătatea anilor 1950, s-a păstrat în toată perioada în care a operat decretul, fără să înregistreze vreo creștere. Mai precis, chiar nu sînt foarte convins că decretul amintit a avut un rol atît de important în creșterea populației României, după cum, la nivel individual, nu cred că sînt atît de mulți cei care au decis să „lase“ copilul de frica decretului. Prin urmare, folosirea acestui termen generic, „decrețel“, mi se pare incorectă factual, jignitoare pentru părinții noștri și odioasă în raport cu victimele omenești pe care acest sinistru decret le-a provocat. În lumea în care, dacă-i spui unui nepăsător că e cam autist, trebuie să-ți ceri imediat scuze asociațiilor care se ocupă de oameni atinși de acest gen de maladie (de parcă, dacă-i spun unui prost că are o logică șchioapă, trebuie să-mi cer imediat scuze tuturor șchiopilor din țară!), e OK să-i spui cuiva că e „decrețel“, cu referire la un decret oribil care a produs atîta moarte (se estimează la 10.000 numărul femeilor care au murit încercînd metode primitive de avort în clandestinitate) și suferință (se estimează că un număr de ordinul zecilor de mii de copii au fost abandonați în dickensienele orfelinate ale regimului).

Dar, lăsînd la o parte cuvîntul, însăși logica generaționistă pe care îl presupune este eronată. Anul sau chiar deceniul comun de naștere e un numitor comun mult prea mic între oameni pentru a-i face, chiar și în mică măsură, asemănători. Gîndirea generaționistă este contrazisă, înainte de orice, de observaţia empirică: se vede bine cît de diferiți sînt oamenii de aceeași vîrstă și, mai mult, o analiză cît de cît coerentă duce imediat la concluzia că o generație nu e nici mai deșteaptă, nici mai proastă, nici mai cinstită, nici mai ticăloasă, nici mai frumoasă, nici mai urîtă decît alta. Atunci, de ce să mai gîndim în acești termeni?

În ceea ce mă privește, simplul fapt că sînt plasat într-o generație nu-mi place. Simt că generaţia mea nu mă reprezintă și, cu atît mai puțin, eu n-o reprezint în vreun fel. Nu sînt deloc prezumțios, nu cred că generația căreia îi sînt, în genere, repartizat e jos și eu sînt sus – Doamne ferește! Dar cred că sînt în afara ei. Nu mă recunosc printre cei care au vîrsta mea și, posibil, nici ei nu mă recunosc pe mine drept unul de-al lor. Generațional, sînt lipit de oameni cu care nu am nimic în comun. Dimpotrivă, mă simt în unele privinţe mult mai aproape de oameni mai în vîrstă decît mine, iar în altele mult mai apropiat de oameni distribuiți de logica generaționistă în categorii aflate în urma mea. Mă interesează mult mai mult cei care au murit decît cei care trăiesc şi mă simt mult mai apropiat afectiv de cei care se vor naște decît de cei care există, împreună cu mine, acum.

A judeca pe cineva prin generația lui/ei îmi pare o aberație (adică o defecțiune a sistemului gîndirii care duce la o imagine deformată). Relevanța și valoarea oricui se văd în verticalitatea propriei biografii, privindu-i parcursul, și nu în orizontalul eşantionului său de vîrstă.