Sondajele de opinie din Statele Unite indică o luptă foarte strînsă în campania prezidenţială din noiembrie. În timp ce preşedintele Obama îi impută adversarului său republican, Mitt Romney, o proastă gestionare a politicii externe, o creştere economică prea lentă şi o rată crescută a şomajului, Romney are de cîştigat de pe urma unor aspecte mult mai importante. Dar şi opozanţii lui Obama îi reproşează acestuia eşecul implementării schimbărilor pe care le-a promis acum patru ani în politica externă. Au ei dreptate?

Obama a venit la putere cînd economia SUA, dar şi cea mondială erau în plină criză financiară, cea mai violentă de la Marea Depresiune încoace. Aşadar, deşi mandatul de preşedinte al lui Obama a venit la pachet cu două războaie în plină desfăşurare, cu ameninţări de proliferare nucleară din partea Iranului şi a Coreei de Nord şi cu o nesfîrşită problemă teroristă Al-Qaeda, în primele luni la Casa Albă preşedintele s-a concentrat asupra crizei economice. Eforturile sale nu au fost pe deplin un succes, dar preşedintele a reuşit să preîntîmpine cele mai grave consecinţe.

Discursurile lui Obama din timpul campaniei prezidenţiale din 2008, dar şi din primele luni ale mandatului de preşedinte au fost foarte inspirate, atît din punct de vedere al retoricii, cît şi al obiectivelor expuse. La Praga, de exemplu, a ţinut un discurs în care şi-a exprimat clar dorinţa de a eradica ameninţarea nucleară; la Cairo, preşedintele a promis o nouă abordare a relaţiilor cu lumea musulmană, iar în discursul de la ceremonia de decernare a premiului Nobel pentru Pace a promis să „îndrepte istoria pe făgaşul justiţiei“.

Obama avea nevoie să-şi respecte promisiunea de a stabili o nouă direcţie în politica externă, jonglînd, în acelaşi timp, cu toate bilele negre lăsate de predecesorul său George W. Bush, pentru că ignorarea acestor probleme moştenite ar fi dus la o criză a mandatului său. Cu toate acestea însă, nu există nici un motiv clar pentru a-l considera pe Obama nerealist în stabilirea obiectivelor. Viziunea sa despre lume a fost creionată prin prisma faptului că şi-a petrecut o parte din adolescenţă în Indonezia şi că tatăl său era de origine africană.

Într-o carte publicată recent de Brookings Institution, se spune că Obama a avut o „viziune activistă despre rolul său în istorie“, intenţia sa fiind aceea de a „reabilita imaginea Americii în lume, în special în lumea musulmană; de a retrage trupele americane din cele două războaie; de revizuire a relaţiilor ruso-americane ca un prim pas în eradicarea ameninţării nucleare; de dezvoltare a relaţiilor de cooperare între SUA şi China atît pe probleme regionale, cît şi globale şi de încheiere a păcii în Orientul Apropiat“. Cîte dintre aceste obiective au fost îndeplinite este însă greu precizat.

„Situaţii aparent neprevăzute l-au transformat pe Obama dintr-un posibil arhitect al ordinii mondiale într-un lider preocupat mai degrabă de reabilitarea relaţiilor cu alte state şi de managementul situaţiilor de criză, în mod special al crizei economice mondiale“, se mai precizează în carte.

Aceste situaţii neprevăzute au fost rezolvate cu jumătăţi de măsură, în mare parte din cauza naivităţii preşedintelui în abordarea unor probleme cum ar fi relaţiile cu Israelul, China şi Afganistanul. Obama însă şi-a îndreptat repede greşelile într-un mod practic – aşa cum s-a exprimat unul dintre susţinătorii săi, preşedintele este un „idealist pragmatic“.

Deşi Obama nu a renunţat la expresiile retorice folosite în abordarea unor subiecte cum ar fi schimbările climatice şi armele nucleare, în fapt pragmatismul său aminteşte de lideri politici ca Dwight Eisenhower şi George W. Bush. În ciuda insuficientei sale experienţe în afacerile externe, Obama a reacţionat cu promptitudine la o serie de probleme, fapt demonstrat de alegerea unor consilieri experimentaţi, de modul în care a controlat aceste situaţii şi, mai ales, de inteligenţa sa.

Nu se poate spune aşadar că acţiunile întreprinse de preşedinte nu au avut nici un efect. Obama a schimbat măsurile nepopulare impuse de Irak şi Afganistan, a adoptat tactici de luptă antiteroristă folosind forţe militare şi cibernetice la costuri mult mai reduse şi a îndreptat atenţia Americii către Asia, regiunea cu cea mai rapidă rată de creştere economică.

Contrastul dintre executarea lui Bin Laden şi intervenţia militară din Libia exprimă doctrina Obama. În primul caz, preşedintele a folosit imediat forţa militară, operaţiune care a implicat inclusiv un raid asupra teritoriului pakistanez. În cazul Libiei, unde afectarea intereselor naţionale americane nu era foarte clară, Obama a aşteptat pînă cînd Liga Arabă şi Naţiunile Unite au adoptat rezoluţiile care asigurau legitimitatea unei operaţiuni şi apoi a împărţit cu aliaţii NATO răspunderea pentru o operaţiune în forţă.

Efectele pe termen lung ale doctrinei Obama necesită mult timp pentru a se face simţite. Pe termen scurt însă, pe măsură ce se apropie alegerile prezidenţiale din noiembrie, Obama pare să aibă un plus faţă de contracandidatul său în ceea ce priveşte politica externă. Preşedintele nu a schimbat istoria în felul în care spera să o facă în campania de acum patru ani, dar abordarea sa pragmatică pare una de bun augur, mai ales că electoratul continuă să-şi pună semne de întrebare privind economia ţării.

Joseph S. Nye este profesor la Universitatea Harvard şi autor al cărţii The Future of Power.

Copyright: Project Syndicate, 2012. 
www.project-syndicate.org  

traducere de Ruxandra TUDOR