Atunci cînd președintele Lyndon Johnson și-a anunțat decizia de a nu mai candida pentru un al doilea mandat, primii care au fost șocați de decizie au fost consilierii săi. Nu fuseseră informați în prealabil. Au aflat de la televizor la finalul unui speech al cărui subiect era cu totul altul.

Era 31 martie 1968, iar Johnson răspundea astfel criticilor care îi reproșau tot mai insistent extinderea operațiunilor militare din Vietnam.

Partidul Democrat, care îl propulsase în funcția de vicepreședinte al lui lui J.F. Kennedy și mai apoi ca succesor al lui, părea în pragul unei implozii, deși, pe orice standard al vremii sau al istoriei, reformele liberale ale lui Johnson sînt printre cele mai semnificative din secolul 20. Persoana sa a fost esențială pentru legislația privind drepturile civile, pentru cea privind asistența medicală și pentru atenția acordată dezvoltării rurale. A pus în practică și un așa-numit „război împotriva sărăciei“ care a făcut ca milioane de americani să își vadă standardul de viață ridicat în doar cîțiva ani. Ajutat și de o economie în creștere, conceptul de „Mare Societate“ – o viziune incluzivă asupra Americii acelor vremuri – a avut atît de mare succes încît a transformat fundamental Statele Unite. Efectele sale se văd pînă azi.

Și totuși, cariera politică a lui Johnson a luat sfîrșit înainte de vreme. A plătit pentru interpretarea greșită a contextului intern din ce în ce mai defavorabil intervențiilor militare prin tot felul de locuri exotice în Asia.

Înainte de vreme a luat sfîrșit și cariera urmașului său. Richard Nixon s-a prăbușit în cenușa scandalului Watergate pentru vina de a fi călcat în picioare regulile jocului.

Întrebarea firească e dacă, aflat în pragul punerii sub acuzare de către Congres, actualul președinte american va face același lucru și va renunța pentru a evita umilința unei bătălii de uzură pe care ar putea fie să o piardă, fie să o cîștige cu costuri incalculabile pentru spațiul public american.

Răspunsul scurt e că istoria nu se repetă. Asta în ciuda tuturor clișeelor pe care le auzim zi de zi.

Dacă plecăm de la premisa că Donald Trump e un președinte cu valori asemănătoare unora dintre predecesorii săi, foarte probabil n-am vorbi despre un președinte azi. Ar fi renunțat la candidatură în timpul campaniei electorale la momentul scandalului „Planet Hollywood“ în care un mic citat sordid a funcționat ca o uriașă subliniere a caracterului persoanei Trump. De altfel, atunci au fost republicani care i-au cerut să renunțe, urmînd ca torța să fie dusă mai departe de actualul vicepreședinte Mike Pence. Nu a făcut-o.

Alt moment pentru o posibilă renunțare a fost declanșarea investigației Russiagate și publicarea raportului Muller. Cine și-ar fi închipuit că un președinte american suspectat că acționează ca un minion al Moscovei poate rezista în funcție după simpla exprimare a unei astfel de bănuieli? Ei bine, Trump a făcut-o. Motive de demisie ar mai fi fost – batjocorirea unei persoane cu dizabilități, ambiguitățile de raportare la extrema dreaptă rasistă, refuzul de a-și face publică averea și altele.

Trump a rezistat și e destul de clar că o face nu numai pentru că întreaga sa viață a fost obișnuit să lupte cu adversari care l-au luat, uneori pe bună dreptate, în rîs, dar mai ales pentru că e încă folositor partidului care l-a trimis la Casa Albă. La umbra lui Trump, agenda internă republicană avansează. Scopul scuză mijloacele, cum ar veni.

Însă, chiar în condițiile de polarizare extremă care caracterizează azi politica americană, apar primele semne de schimbare. E deja evident că după publicarea convorbirii dintre Trump și președintele Zelinski al Ucrainei, în care cel de-al doilea era presat să ia măsuri pentru anchetarea unei companii în care a fost implicat fiul lui Joe Biden, în tabăra republicană loialitatea față de președinte începe să se știrbească.

Citat de BBC, un membru republican al Camerei Reprezentanților a calificat conversația drept „îngrijorătoare“. O afirmație prudent-neangajantă, dar semnificativă.

Mai mult, liderul majorității republicane din Senat, Mitch McConnel, a explicat deja că, în cazul în care Camera Reprezentanților va merge mai departe cu punerea sub acuzare a președintelui, Senatul nu are de ales și trebuie să judece procesul. O banalitate procedurală, la prima vedere, însă același McConnel este cel care în 2016 a ținut pe loc o nominalizare prezidențială la Curtea Supremă pînă cînd locatarul de la Casa Albă s-a schimbat.

Va demisiona Trump? Judecînd strict după comportamentul maniacal de pe Twitter din ultimele zile, președintele nu-și pune deocamdată această problemă. E clar însă că la Casa Albă se instalează o oarecare panică. Și nimic nu subliniază mai bine această senzație decît sugestia (făcută într-un tweet, cum altfel?) că punerea sub acuzare ar putea duce la un război civil.

Tranzacțional și fără altă ideologie reală decît aceea a autopromovării, președintele american se afundă în mlaștina pe care a promis, fără să se țină de cuvînt, că o va seca. Dacă vreodată își va pune problema renunțării la politică, atunci foarte probabil asta se va întîmpla ca urmare a unei negocieri în care pe masă va fi un beneficiu personal direct. Cum ar fi libertatea. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.