Rudolf Nureyev (la anul ar fi împlinit 70 de ani, dacă nu ar fi murit cu 14 în urmă) a fost balerinul absolut, a fost etalonul cel mai înalt al dansului clasic. Încă de la începutul carierei sale la "Kirov", dosarele KGB vorbesc despre el ca despre o problemă. În anii de la Leningrad, artistul se comportă prea liber, eratic, boem, adoră anturajele cosmopolite (cîte erau) şi se dăruieşte generos iubirilor sale homosexuale. Cînd ansamblul "Kirov" porneşte într-un mare turneu la Paris şi Londra, în 1961, "cadrele" nu dau undă verde plecării tînărului star, deşi propaganda sovietică îl asumase ca pe un mare produs artistic al comunismului, dovadă clară a superiorităţii societăţii comuniste faţă de lumea decăzută a capitalismului, care nu poate produce asemenea artişti. Cu puţin timp înainte de turneu, prim-balerinul Sergheiev se îmbolnăveşte şi impresarii occidentali îl cer imperativ pe Nureyev. KGB-ul acceptă, în final, dar trimite împreună cu trupa un număr de agenţi, cu misiunea de a nu-l scăpa din ochi şi, la limită, din mînă, pe balerin. La Paris, succesul e enorm. Dar Nureyev nu e cuminte deloc. Stă numai printre francezi, frecventează cercuri "decadente" şi gustă, cu graţie, din noul său statut de vedetă. La Moscova, se decide aducerea lui înapoi, înainte de plecarea trupei spre Londra. Pe 16 iunie 1961, pe aeroportul Le Bourget, are loc o scenă incredibilă. Balerinul este escortat pur şi simplu spre avionul de Moscova. La scara avionului, face o mişcare bruscă şi o ia la fugă înapoi spre aeroport, ţipînd isteric. Agenţii KGB sînt prinşi pe picior greşit şi, pînă să se dezmeticească, Nureyev se aruncă în braţele primului poliţist întîlnit, strigînd fără încetare: "Vreau să fiu liber!". A doua zi, toate ziarele occidentale explodează - marea stea sovietică se lepădase de URSS. La Moscova, şocul e cumplit. Cu cîteva săptămîni înainte, Gagarin se întorsese din prima călătorie cosmică, iar propaganda roşie era în plin avînt. Palma dată de Nureyev sistemului nu va fi uitată niciodată. KGB nu-l va ierta. La început, se pune la punct o vastă operaţiune de compromitere. Este imediat primit într-o prestigioasă companie de balet franceză, dar la primele spectacole vor fi "plantaţi" spectatori, care-l vor huidui, îi vor striga acuze grave, vor arunca în el cu ghemotoace de hîrtie. Şocul adaptării la Occident e greu, căci Nureyev era obişnuit cu măruntele mofturi ale statutului de stea sovietică, iar Occidentul îi cere disciplină, în schimbul libertăţii. KGB se repede spre profesorii săi, prietenii săi şi, nu în ultimul rînd, spre părinţi. Toţi îi scriu scrisori patetice în care îl imploră să se întoarcă. Tatăl lui Nureyev - un comunist convins - îl reneagă public şi nu va mai vorbi cu el pînă la moartea sa, în anii ’70. Mama însă îl cheamă acasă, prin lungi scrisori lacrimogene. Nureyev trece printr-un moment emoţional greu şi reintră în contact cu Teja Kremke, o mare iubire a sa din prima tinereţe leningrădeană. Teja este est-german şi, cînd Nureyev îl cheamă disperat la Paris pentru a trăi împreună, Teja ezită. Fatal, pentru că, în august 1961, comuniştii est-germani despică Berlinul cu un zid care va rezista pînă în 1989. Teja Kremke este blocat. Stasi intră pe fir, urmărind şi influenţînd discuţiile sale cu Nureyev. Lui Teja i se cere să-l convingă pe balerin să vină la el, în Berlinul de Est. Acolo, KGB îl va înhăţa. Teja nu poate face aşa ceva, mai ales că, în vremea fericirii lor de la Leningrad, îi spusese lui Rudi de atîtea ori să fugă în Occident. Teja Kremke ajunge alcoolic şi va muri în circumstanţe stranii, ani mai tîrziu. Nureyev se salvează emoţional, căci îl întîlneşte pe balerinul suedez Erik Bruhn cu care va avea o relaţie agitată, dar lungă. Între timp, URSS reacţionează ca la carte: Nureyev este condamnat la 7 ani de închisoare pentru trădare.Anii trec şi Nureyev devine un mit. În 1987, mama lui e pe moarte. Mihail Gorbaciov îi permite artistului să vină la căpătîiul mamei sale, dă toate asigurările că sentinţa de condamnare nu va fi pusă în executare şi, mai mult, îl invită pe Nureyev să danseze un spectacol la "Kirov". Artistul acceptă, fără să ştie în ce intră. Prima decepţie, mama sa suferea de demenţă senilă şi nici nu mai ştia că are un fiu, cînd Nureyev a ajuns să o vadă. În oraşul său natal din inima Siberiei, toate uşile îi erau închise, nimeni nu vorbea cu el, primirea sa a fost de o răceală totală. La Leningrad, situaţia nu a fost mai bună. Foştii colegi îl evită, cei mai mulţi nu-i răspund la telefon, iar cei cu care era bun prieten au fost scoşi în afara Leningradului, sub motive stupide. I se oferă să danseze Albrecht în Giselle. Este rolul cu care Nureyev făcuse lumea întreagă să-şi ţină respiraţia, pe cînd avea puţin peste 20 de ani. Dar, acum, el are 51. Încearcă să negocieze alte roluri, mai aproape de posibilităţile sale. Autorităţile sînt ferme: ori asta, ori nimic. Chinuit de dorul de a mai dansa o dată la "Kirov", Nureyev acceptă. Cînd cortina se ridică, Teatrul "Kirov" geme de oameni. Veniseră să vadă un mit, o legendă care zboară cel mai graţios zbor pe care ochiul omenesc l-a văzut vreodată. Cei mai în vîrstă păstraseră amintirea de neşters a tînărului care învingea gravitaţia şi încarna graţia la modul absolut. Cei mai tineri îl ştiau din legendă şi veniseră să-l vadă cu ochii lor. Dar Nureyev nu mai era Nureyev. SIDA îi măcinase trupul, vîrsta îi alterase spiritul. Cînd a apărut pe scenă, urale îndelungi au oprit pentru minute în şir spectacolul. Cînd cortina a căzut, se aplauda de complezenţă. Prestaţia sa a fost aproape de fiasco. Spectatorii erau împietriţi în dezamăgire. Undeva, într-un birou, ofiţerii KGB jubilau. Cînd aud asemenea poveşti, mă întreb şi acum: De fapt, cine pe cine a învins?