Cei mai mulți dintre termenii injurioși sînt desigur rezervați oamenilor, dar și animalelor domestice li se pot atribui, cu timpul, cîteva insulte specifice. În limba română, de exemplu, cîinele primește mai multe epitete depreciative – javră, potaie, cotarlă, șarlă –, iar calul slab, bătrîn și nefolositor devine mîrțoagă sau gloabă. Epitetele peiorative specifice animalelor se pot extinde apoi, metaforic, și asupra oamenilor. Am vorbit acum cîțiva ani despre javră (Dilema veche, nr. 744, 2018), termen astăzi destul de răspîndit și puternic marcat de agresivitate; în comparație cu acesta, potaie – „cîine slab, neîngrijit sau leneș”; „epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic” (DEX) – este ceva mai blînd și mai rar folosit ca insultă adresată oamenilor.

Potaie nu are o explicație etimologică definitivă în dicționarele noastre (în care apare cu eticheta „etimologie necunoscută”); mai recent, Andrei Avram a presupus că la originea sa ar sta forma cotaie (legată de cotei sau cotarlă). Cuvîntul este folosit într-una dintre cele mai cunoscute fabule ale lui Grigore Alexandrescu (Cîinele și cățelul), în adresarea dulăului Samson către cățelul Samurache: „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie. / Noi, frații tăi, potaie! / O să-ți dăm o bătaie / Care s-o pomenești”. Într-o altă fabulă, mult mai puțin cunoscută, a lui C. Bălăcescu (Oaia și javra), cuvîntul apare pe același plan cu cealaltă insultă canină: „Nu știu multe, dar, ca oaie / Îți spui, javră și potaie”. Celebru este și fragmentul din Bùbico al lui Caragiale, în care apar ambele epitete injurioase: „Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gîndul meu. N-am văzut de cînd sînt javră mai antipatică”.

Un moment interesant în circulația insultei animaliere pare să fi existat la începutul perioadei comuniste, cînd cuvîntul potaie apărea într-un cuplet satiric de largă circulație, popularizat de unul dintre cele mai tipice filme de propagandă ale epocii – Răsună valea (1950). Tînărul burghez (interpretat de Radu Beligan) care încerca să intre în vorbă cu tînăra muncitoare era ridiculizat de brigada artistică în cupletul Niky brigadierul, printr-un dialog comic versificat, în care i se oferea o lecție de fermitate tovărășească și de bărbăție feminină: „– Domnişoară, domnişoară, / Nu ne-am cunoscut la băi noi astă-vară? / – Care baie, / Mă, potaie? / Vezi că te arunc în Jii dacă vrei baie”. Secvența este evocată în detaliu de Mircea Cărtărescu, în Orbitor. Aripa stîngă („Maria zîmbea de fapt pentru că-şi amintise o scenă din filmul Răsună valea, cînd băiatul de bani gata, îmbrăcat caraghios în costum alb, se duce şi el pe şantierul Bumbeşti-Livezeni, unde tinerii munceau vesel, şi se leagă de fetele din popor zicîndu-le – ce caraghioslîc – «domnişoară», dar ele-i dau peste nas burjuiului”).

În dicționarele istorice este înregistrat și un alt înțeles al cuvîntului, destul de diferit de cel selectat în DEX („cîine slab”). Potaie însemna și „haită”, sens foarte răspîndit în secolul al XIX-lea: apare la Hasdeu – „o potaie de mercenari” (Despot Vodă) și o potaie de bufoni” (Columna, 1870, nr. 11) –, la Alecsandri – „a lupilor potaie” (Eroii de la Plevna) –, la Caragiale, în corespondență – o potaie de lupi” –, la Creangă – „ţi-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă” (Moș Nichifor coțcariul) și la Eminescu, în publicistică – potaia de gazetari ignoranţi” (articol din 1877, în Opere, volumul X). În dicționarele noastre mai vechi, de exemplu în cel al lui Șăineanu și al lui Scriban, „haită” este chiar primul sens al cuvîntului potaie.

E posibil ca, la fel ca în cazul lui javră, sensul inițial al cuvîntului potaie să fi fost cel de cîine sîcîitor prin lătratul excesiv – de cîine care face zgomot cît o haită întreagă. În Glosarul din 1871 al dicționarului academic latinist al lui Laurian și Massim, definiția cuvîntului (considerat, în mod surprinzător, și feminin, și masculin) este „cîne sau cățea ce latră fără timp și fără loc”, de unde s-ar fi dezvoltat sensul metaforic peiorativ „importun, nesuferit, fastidios, inept, fatuu, grețos: un potaie de pretins învățat”. Către aceeași posibilă dezvoltare a sensurilor conduce și explicația dintr-un articol din 1924, din Arhivele Olteniei, nr. 14: potaie se numește un cîine mic care latră mult și un om de nimic care sîcîie”. Ca și în cazul lui javră, e foarte probabil ca motivul deprecierii cîinelui să fi alunecat, pe nesimțite, de la zgomotul supărător la ineficiența practică.

Trecerea de la „haită” la „cîine mic” pare surprinzătoare. Tiparul metaforic și metonimic prin care se atribuie, ironic, unui singur individ proprietățile unei mulțimi este totuși prezent și în alte cazuri. Așa s-ar putea explica și faptul că termenul haită însuși a ajuns să aibă sensul „cățea”, apoi și pe acela de „femeie imorală”, atestat încă din Lexiconul de la Buda (1825).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).