După ştiinţa politică, simplificînd, cu toate neajunsurile pe care le aduce simplificarea, populismul este acea viziune care susţine apelul continuu la popor pentru luarea oricăror decizii. Politicienii care cred că ţara se conduce în fiecare moment după cum vrea poporul  sînt numiţi, în genere, populişti. În termenii leadership-ului, cred că formula cea mai bună pentru a ilustra populismul este declaraţia exaltată a unuia dintre conducătorii cetelor „cetăţeneşti“ de pe străzile Parisului, din zilele nebune ale Revoluţiei Franceze către poporul din jur:  „Sînt comandantul vostru, deci vă urmez!“. În esenţă, populiştii cred că poporul, ca ansamblu, posedă însuşirile necesare pentru a decide cel mai bine în orice privinţă. Populismul este, de fapt, democraţia fără limite, democraţia absolută.  Populismul este, aşadar, o exageraţiune. Deşi populism există de cînd există politica şi cetatea, specialiştii sînt de acord că doi sînt plămînii viguroşi ai populismului actual: narodnicismul rus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi populismul sud-american din secolul al XX-lea. Narodnicismul era – ideologic vorbind ceva mai clar – o formă lesne identificabilă de socialism. Populismul sud-american însă a fost şi este un fenomen cu mult mai complex. Deşi a fost specific arsenalului politic al stîngii pînă prin anii 1960, a devenit o trăsătură puternică a regimurilor militare de dreapta, în a doua jumătate a secolului trecut, iar acum, după prăbuşirea acestora, reintră cu drepturi depline în arsenalul stîngii democratizate. Fascinanta istorie a populismului latino – aproape la fel de fascinantă ca istoria tangoului, pentru că nimic din ea nu se poate înţelege în afara relaţiei bărbat-femeie! – ne spune limpede că populismul este ataşabil şi dreptei, şi stîngii. Totuşi, ceea ce rezultă din aceste altoiuri este diferit. Populismul poate mai uşor otrăvi şi deturna stînga decît dreapta, tocmai pentru că înclinaţia spre largă egalitate şi solidaritate masificată a stîngii e mai uşor de captat decît preferinţa spre egalitate restrînsă şi solidaritate exclusiv compasională, privată a dreptei. Mai precis: stînga e mai vulnerabilă la populism decît dreapta şi, de aceea, populismul stîngii e mai greu de detectat, în vreme ce populismul dreptei, odată instalat, devine, evident, hidos şi mutilant.

În limbajul politic românesc şi – adaug pentru corectitudine – cam peste tot în Europa, în vremurile acestea, populismul a încetat să mai fie o orientare democratică şi a devenit perfect echivalent cu demagogia şi minciuna, cu manipularea vinovată şi indecenţa. Pentru noi, acum, populismul nu mai este opţiunea de a conduce precum vrea poporul, ci opţiunea de a conduce spre a produce plăcere poporului. Dar ambiguitatea cuvîntului nu constă doar în asta. Auzim, acum, că populişti au fost şi dictatorii. Populist a fost şi Hitler, populist a fost şi Ceauşescu. Pare deja adjudecat în toate direcţiile că Mussolini, dar şi Miloşevici au fost populişti adevăraţi. Sună ciudat să-i acuzi de populism pe dictatori, de vreme ce ştim cu toţii că dictatorii guvernează împotriva voinţei populare – de-aia sînt dictatori, nu? Dar trăim vremuri în care coerenţa conceptuală nu mai e de rigoare. Important e să zici ce ai de zis, fără să te întrebi ce-o înţelege celălalt. La noi, de pildă, nimeni nu pare reţinut în a acuza de populism pe cineva care susţine drastice amputări de salarii şi ajutoare sociale, disponibilizări de personal din sectorul bugetar şi creşteri de impozite. Ciudat, nu? 

Săptămîna trecută am schiţat o teză asupra căreia m-am angajat să revin acum. Spuneam că, sub impactul crizei economice actuale, care marchează, printre altele, un nou început pentru felul de conducere a treburilor ţărilor în general, se cere redescoperirea unui anume bun populism.

Adică, redescoperirea încrederii în popor. Mai precis, redescoperirea încrederii în valorile fundamentale pe care naţiunile le poartă cu ele peste generaţii. Reagan, pe care l-am evocat amplu săptămîna trecută, refuza formula flatantă „revoluţie conservatoare“, care era utilizată de susţinători pentru a desemna reuşitele anilor săi de administraţie prezidenţială, şi prefera formula „redescoperire conservatoare“, spunînd că nu a revoluţionat nimic, ci a redescoperit, în vremuri de criză, valorile fundamentale ale naţiunii americane, singurele pe baza cărora se poate merge pe un drum sigur înainte. O asemenea atitudine este, desigur, populistă după orice dicţionar politic, dar şi după standardele, aşa cum am arătat, bizare ale discursului politic actual. Dar ea reprezintă populismul bun, care ne salvează pe toţi în aceste momente. Marile diferenţe dintre populismul bun şi populismul rău: primul caută soluţia pentru un viitor consolidat în stratul profund de înţelepciune, echilibru şi decenţă al poporului, în vreme ce al doilea caută susţinere pentru un proiect prezent şi conjunctural prin stimularea extazului colectiv, a plăcerii năprasnice ori a furiei imediate. Populismul bun se adresează conştiinţei poporului, populismul rău se adresează psihologiei poporului. Cred că disfuncţiile economiei de piaţă din aceste vremuri se explică mai ales prin nesocotirea unor precepte ale „cuminţeniei“ şi decenţei comportamentului economic, naturalmente specifice majorităţii morale tăcute şi reziliente. De ce au ales politicienii acest drum, e o altă poveste. Prin urmare, nu văd o altă cale înainte decît aceea a redescoperirii încrederii în ceea ce sîntem dintotdeauna, indiferent de timpul pe care îl trăim, şi nu văd altă atitudine politică mai potrivită pentru asta decît populismul bun, reaganist.