Anunțul președintelui Trump privind retragerea trupelor americane din nordul Siriei a provocat o mulțime de reacții. Aproape nici una favorabilă sau măcar neutră.

Retragerea a lăsat cale liberă Turciei care, sub pretextul combaterii terorismului, a invadat regiunea și, împreună cu miliții arabe care îi sînt loiale, a început un proces de eliminare a forțelor kurde din regiune.

De la debutul conflictului din Siria, kurzii au încercat și, după o vreme, cu sprijin american, au reușit să își creeze în nordul țării un soi de administrație paralelă. Această structură a umplut golul lăsat de guvernul de la Damasc care, supus presiunilor din mai multe părți, abandonase regiunea. În același timp, kurzii au avut o contribuție esențială la destructurarea Statului Islamic.

Turcia vede în kurzi un inamic exis-tențial și folosește fiecare prilej care se ivește pentru a slăbi sau elimina orice structură politică sau militară care avansează cauza autonomiei, autoguvernării sau independenței kurde. Situația de acum se înscrie în această logică. Președintele Erdogan al Turciei a văzut o oportunitate și a profitat de ea. Se poate specula la nesfîrșit în legătură cu motivele care îl fac să riște acuzații care ajung pînă la tentativă de purificare etnică și, indiferent de clasificările din tratatele internaționale, barbarie.

E greu de înțeles de ce președintele american a luat această decizie și de ce tocmai acum. Și aici se poate discuta. Poate fi vorba despre contextul politic intern din Statele Unite – Trump se apropie vertiginos de o punere sub acuzare în Congres – sau despre o relație suspect de apropiată cu Vladimir Putin al Rusiei, un suporter dedicat al omologului sirian Bashar al Assad.

Cert este că, rămași fără sprijin american și confruntați cu o armată turcă bine pregătită și dotată și, mai ales, dispusă să nu țină seama de victime civile, kurzii au fost obligați să se reorienteze rapid. Între doi dictatori cu degetul pe trăgaci, l-au ales pe cel de care acum cîțiva ani încercau să scape. La cererea kurzilor, trupele regimului sirian al lui Assad s-au întors în regiune și probabil nu vor mai pleca niciodată. Autonomia kurdă cîștigată cu sacrificii va fi însă anulată, indiferent de scenariu. Întrebarea momentului e dacă sirienii și turcii vor intra într-un conflict direct sau se va ajunge la un compromis. A doua variantă e mai plauzibilă.

Altfel, eforturile de ani de zile ale Turciei de a-l dărîma de la putere pe Assad se sfîrșesc în mod ironic cu întărirea dictatorului sirian care, după ce își pierduse aproape întreaga țară, o recuperează acum pas cu pas.

La Casa Albă, confruntat cu critici inclusiv din tabăra republicană, președintele începe să dea înapoi. Amenință Ankara cu sancțiuni și face exces de zel retoric încercînd să își explice strategia pentru Orientul Mijlociu. E aproape un consens în rîndul observatorilor externi că o astfel de strategie, de fapt, nu există. Ceea ce există e o dorință insuficient articulată și explicată de retragere a Americii din lume. Oboseala americană s-a văzut și în administrația precedentă. Sub Barack Obama, guvernul american a evitat pe cît a putut deschiderea de noi fronturi și a încercat timid să le limiteze pe cele existente. Diferența a constat în prudență, uneori excesivă, aproape paralizantă.

Sub Trump, America ia decizii bruște, le corectează incoerent și pare să nu planifice niciodată pentru mai mult de cîteva zile. Daunele care se adună în dreptul credibilității Washington-ului nu pot fi încă evaluate.

Consecințele „din teren“ sînt însă ușor de verificat. Un bilanț din nordul Siriei, dat publicității la începutul săptămînii, vorbea despre zeci de morți și peste 150.000 de civili forțați să plece din calea bombardamentelor. Încă un act din tragedia celui mai numeros popor fără țară de pe Pămînt.

Împrăștiați pe teritoriile a patru state și cu o enormă diaspora, kurzii au avut o singură șansă în istoria modernă la propriul stat. Tratatul de la Sèvres din august 1920, care a început procesul de dezmembrare a Imperiului Otoman, a prevăzut și traseul pentru apariția unui Kurdistan independent. Istoria a făcut însă ca acel tratat să devină în doar trei ani o hîrtie într-un muzeu. Pe cît de aproape au fost atunci de visul unui stat propriu, pe atît de departe sînt kurzii azi de speranța unei vieți cît de cît normale chiar și pe teritorii guvernate de alții.

Ceea ce știm astăzi e că actorii principali din drama kurdă poartă nume ca Assad, Putin, Erdogan și Trump. Dinamica acestei relații multilaterale, augmentată și prin minionii politici loiali fiecăruia dintre ei, e insensibilă la soarta unui popor care s-a întîmplat să se lovească de un fantastic ghinion istoric. Și poate ar trebui să ne amintim că, ori de cîte ori vedem oameni care găsesc scuze pentru ascensiunea unui lider autoritar, din viitor ne privesc în tăcere victimele lui. 

twitter.com/jaunetom