G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului” absolut sclipitoare, cu rezonanţe, aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale), pînă în zilele noastre. Textul se intitulează „Amatorul literar“. Spune Călinescu: „Amatorul literar este omul cel mai primejdios de pe lume. Neavînd puterea de voinţă de a se preface într-un producător obişnuit, într-un meseriaş, neînvăţînd dar secretul artei, el se mulţumeşte cu reputaţia familială şi rămîne un încăpăţînat. Amatorul de literatură este de cele mai multe ori un autodidact sau mai bine zis un semidoct, cu pretenţii de bibliofilie. De pildă, el adună de pe la anticari cărţi cu aspecte de gunoaie în limbile cele mai felurite (poligloţia este semnul semidoctismului nu rareori) şi le aruncă acolo în raft fără să le citească sau în orice caz fără să le înţeleagă. Filozofie? A citit. Biologie? Ştie pe de rost. Medicină? Este pasiunea lui. Nici un scriitor universal nu-i scapă, ultima carte e în dulapul lui înainte de a fi în librărie”. Individul te copleşeşte cu „trimiteri” culturale genialoide – susţine criticul –, tremură sub presiunea propriului „enciclopedism” şi, nu o dată, ia mină arogant-dispreţuitoare în dialogul cu tine, bietul muritor ignorant... Acest „dialog” este, cu adevărat, grotesc: „Discuţia cu amatorul literar este primejdioasă, iritantă. Amatorul e înconjurat de nevastă şi copii care îl adoră şi-l privesc ca pe un Goethe al familiei. El însuşi e un prezumţios şi un polemist înnăscut, în stare de a-ţi face mustrări dacă cumva nu i-a plăcut o carte pe care ai avut nefericirea să i-o comunici fără voie prin faptul punerii ei în vînzare. Violenţa amatorului de literatură este neîntrecută şi e mai totdeauna explicabilă printr-o operă ascunsă în sertare, care n-a putut şi nu va putea fi niciodată publicată. Nu face pe isteţul şi pe amabilul, insistînd să ţi se citească fragmente din ea. Amatorul îţi va citi, îţi va cere părerea şi, la cea mai mică obiecţie, te va combate vehement, asistat de toată familia”. (Familia îl divinizează pe „amatorul literar”, acceptîndu-i genialitatea într-un fel de abandon mesmeric. Acasă, el are libertatea de a spune practic orice. Nu va fi contestat sau – Doamne fereşte! – ridiculizat. Autoritatea sa rămîne aici inexpugnabilă.)

De aceea, întîlnirea cu „amatorul literar” – în chiar sînul familiei sale, adică în sanctuarul personal – te va face knock-out mai repede decît Mike Tyson în vremurile bune: „Să vedeţi ce mi s-a întîmplat mie cu un amator de literatură. Din amabilitate, l-am întrebat dacă [...] n-a încercat să scrie. Eram sigur că amatorul nu a scris. Ei bine, m-am înşelat. Scrisese. A scos numaidecît opt caiete cu scriere măruntă, care m-au îngrozit. Şi a început să-mi declame un fel de poem cu desăvîrşire dement. Probabil că citise de atîtea ori familiei această nefericită compunere, încît printr-un soi de sugestie toţi ai casei, nevastă, copii, servitoare, luau mine exaltate şi de-a dreptul ameninţătoare. Ceea ce m-a uimit îndeosebi este că poemul folosea cuvinte de un inedit bizar. De pildă, poetul amator declama: Domnul nostru este darnic, / El e mîndru, el e starnic!. – Mă rog, am întrebat eu, ce înseamnă starnic?Starnic e o prescurtare de la statornic, ca să iasă ritmul. Am dat să zîmbesc, dar nevastă, copii, servitoare au ţipat la mine: – Tata zice bine, tata zice bine. Starnic se zice. Un copil luă furculiţa de pe masă şi, pironindu-mă cu nişte ochi teribili, ţipă: – Asta e fuliţă, fuliţă!”. Apoi adaugă G. Călinescu apoteotic: „De amatorul de literatură am scăpat prin fugă”. Spuneam că fiziologia lui Aristarc se prelungeşte, într-un mod ramificat, pînă în zilele noastre. Din păcate, „amatorii” României actuale nu mai sînt doar „de literatură”, ci s-au „specializat”, dezvăluindu-se „polivalenţi” şi „interdisciplinari”. Amatorul „din politică” e absolut exemplar. El îți comunică insistent (dinspre Preşedinţie, Guvern, Parlament, agenţii, departamente, Regii Autonome ori televiziuni) că mănînci – de cînd te ştii – cu o fuliţă şi nu, aşa cum credeai tu, cu o furculiţă. „Amatorii” din Palate nu se mai revelează drept zeităţi domestice – înconjurate, incantatoriu, numai de membrii hipnotizaţi ai  propriilor lor familii –, ci se pun în posturi de guru naţionali. Fac și desfac alianțe perverse, privindu-te, nerușinat, în ochi. Zîmbesc mefient și îți spun, nonșalant, că ai halucinații. Că ți s-a părut ție doar și că niciodată nu au făcut altceva decît ce fac în prezent, că nu au promis odinioară exact contrariul lucrurilor pe care le divinizează acum. „Adevărul” lor pervers şi imund se impune, treptat, ca „adevărul” tuturor. Ți se bagă pe gît, carevasăzică, cu „fulița”. Ai vrea să scapi prin fugă, aidoma lui Călinescu, de aceşti „fuliţași” ne-„starnici” și netrebnici, dar unde să mai fugi, monşer, unde?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.