Am fost invitată la o petrecere de Sfîntul Ion. O petrecere din aceea care începe de la 8 seara și se întinde pînă tîrziu în noapte, ca pe timpuri. „Petrecerile“ de zi, dacă ele s-or fi numind așa, nu mă sperie deloc, sînt previzibile și se răsuflă repede, în schimb petrecerile de noapte, da. De altfel, în ultimii ani am observat că am început să le evit și să-mi găsesc tot felul de scuze ca să nu mă duc, uneori chiar să inventez viroze imaginare, în ultima clipă. E un paradox aici – întotdeauna mi-au plăcut petrecerile, oare de ce aceste întruniri pașnice de oameni, la un pahar, la o măslină, o scobitoare au ajuns să-mi stîrnească un sentiment de panică? Oare de ce acum trebuie să-mi fac curaj ca să le înfrunt? În primul rînd, pierderea unei nopți mi se pare inutilă, încerc să o evit cît pot, mi-e teamă că a doua zi nu voi fi bună de nimic. Însă de ceva vreme oricum dorm prost, așa că acest argument nu stă în picioare. Ar mai fi teama de exces – la o petrecere se bea mult, mai mult decît la o ieșire oarecare într-un bar, unde îți calculezi două-trei beri, după care te duci frumos acasă. La o petrecere, de regulă, curge băutura în valuri. Iar aici, sînt două variante – varianta lucidă, care e păguboasă, pentru că te simți stingher, nu reușești să intri în atmosferă, în timp ce ceilalți din jurul tău sînt voioși și degajați, ca la orice petrecere, și varianta bahică, pe care cu siguranță o vei regreta a doua zi. Iar mahmureala de la 40 de ani nu se compară cu cea de la 20, nici măcar cu cea de la 30. De aceea, în ultimii ani, nu mai merg la petreceri de Revelion, prefer varianta mai sobră, „occidentală“, un pahar de șampanie la miezul nopții, după care somn. Îți găsești alte plăceri, cum ar fi aceea de a te trezi relativ devreme pe 1 ianuarie, fără grețuri și fără dureri de cap și de a lua la pas orașul pustiu, mahmur, adormit. Parcă simți că începi un nou an altfel, mai bine.

Pînă la urmă, mi-am făcut curaj, așa cum spuneam, și am acceptat invitația la petrecerea de Sfîntul Ion. Am pregătit un cadou, am cumpărat o punguță de cadouri „de sezon“ cu oameni de zăpadă, mi-am făcut probleme cu ce o să mă îmbrac și am probat mai multe rochițe, m-am deprimat că una nu‑mi mai venea cum trebuie, mi‑am propus (again) să slăbăsc vreo trei kilograme de luni, am făcut tot ceea ce se face înaintea unei petreceri. Exact ca în clasa a noua, cînd erai invitată la „ziua lu’…“. Am luat și o sticlă de vin de care îmi place mie și care nu face arsuri la stomac, m-am gîndit că, dacă n-o să‑mi convină vinul de acolo, o să-l beau p-ăsta. Îmi făcusem planul că va fi o petrecere moderat bahică. Varianta lucidă nu intra în discuție, pentru că în afară de sărbătorită nu cunoșteam aproape pe nimeni, iar alcoolul e bun la socializare. Am ajuns la petrecere cu vreo jumătate de oră după ora stabilită, mi-am amintit regula de bun-simț – nu se face să vii primul și nici să pleci ultimul. Nu mai fusesem niciodată la sărbătorită acasă. Cînd am descoperit blocul interbelic cu vreo șapte etaje am tresărit nervos. O fi consolidat, o fi avînd bulină? Tot în ultimii ani, evit să‑mi petrec mai mult de o jumătate de oră – și doar dacă e absolut necesar – în blocuri de dinainte de 1977, de teamă că mă va prinde cutremurul cel mare tocmai acolo. Odată am ratat un interviu la cineva acasă, pentru că blocul arăta pe dinafară cam zdruncinat, am preferat să nu intru. Dar hai că n‑oi avea eu ghinionul asta! – mi-am zis și, pentru că nu mai puteam da înapoi, am tras adînc aer în piept și am chemat liftul arhaic. Liftul nu funcționa, am -luat-o pe scări, iar scara aia îngustă, în spirală, mi-a creat o anxietate în toată regula, de-abia așteptam să beau ceva. Sus, în apartament, am nimerit chiar în mijlocul petrecerii și am uitat destul de repede de cutremur. Era muzică, erau vreo douăzeci de necunoscuți, toți 40 plus, hai că or fi fost și cîțiva de 30, oameni fini, simpatici, intelectuali, era o masă întinsă cu tot felul de salate cu maioneză, chifteluțe etc., exact ca la „ziua lu’…, de pe timpuri. O atmosferă familiară. Gazda ne tot îmbia să mîncăm, masa era pregătită de mama ei, două zile se chinuise la salatele alea desprinse parcă din zilele onomastice ale copilăriei mele, însă nimeni nu se înghesuia deocamdată la mîncare, mai degrabă la băutură. Da, bună idee, mai întîi să beau ceva! Am încercat un vin, OK, nu foarte acid, dar de țară, „ăsta e sigur din ăla care ridică tensiunea“, îmi zic și, după ce văd cîțiva invitați cam roșii în obraji, hotărăsc să mă țin departe de el (iar sticla mea de vin salvator dispăruse sub un maldăr de cadouri). Să beau bere? Ar fi cel mai cinstit, însă nu era decît bere „Timișoreana“, iar eu nu suport „Timișoreană“, conține mălai… cîte mofturi îți descoperi dintr‑odată după 40 de ani! O băutură tare? Studiez cu atenție barul, strîmb din nas la țuici, descopăr un Jack cu miere, mai slab, mai pentru gagici. Încerc să mă împrietenesc cu el și cu oamenii din jur. Mă plasez strategic în bucătărie, unde e locul de fumat, pe acolo se perindă treptat cam toată lumea, la un moment dat bucătăria devine neîncăpătoare, ca la orice petrecere de români, sărbătorita apare din cînd în cînd să ne întrebe dacă am mîncat. Jack-ul ăla îmi dezleagă limba în mod plăcut, iar conversațiile se leagă și ele. Mai întîi teme ușurele – călătorii, traficul din București, pisici, știu deja că după douășpe noaptea vor veni și temele grele, profunde – literatură, traduceri, educație, de-abia aștept. Nu mă mai desprind de scaunul meu din bucătărie decît pentru a-mi umple paharul, Jack-ul ăla e chiar foarte bun. Dincolo, în living, petrecerea se desfășoară după regulile ei neștiute, la un moment dat există chiar și încercarea timidă a unor doamne de a dansa (ele sînt mereu cu această inițiativă). Pe la ora unu se joacă „mima“, cuvinte complicate, imposibil de mimat. La „mima“ mă bag și eu, mereu jocul de „mima“ a fost începutul unor frumoase prietenii. Se rîde mult, toată lumea se simte bine, chiar e o petrecere reușită, îmi zic, apoi îmi dau seama, cu o ultimă rămășiță de luciditate, că sînt praf. Nu mai băusem whisky de ani buni. Ca să mă mai trezesc, dau iama în salatele mamei sărbătoritei, sînt minunate. Pe la trei, eu și încă vreo patru nu ne mai dăm duși, unde e regula de bun-simț că nu trebuie să pleci ultimul? Gazda începe să strîngă și noi o dăm înainte cu literatura rusă contemporană. Ne despărțim în fața blocului interbelic (care cutremur?), după timide inițiative de a continua undeva, clasicul „Hai la mine, că am niște iarbă“ etc. A doua zi zac toată ziua în pat cu un sentiment de vinovăție, promit că n-o să se mai repete și îl înjur pe Jack. Exact cum m-am așteptat, noaptea e pierdută, mahmureala e nașpa, a meritat? Mă consolează doar faptul că toți cei care au fost la petrecere și au 40 plus sînt probabil în aceeași stare deplorabilă. La 40, nu prea mai ține. Unde-s vremurile în care zburdai din petrecere în petrecere, nimereai pe la chefuri obsure, prin demisoluri și mansarde de pe Magheru fără să-ți fie frică că-ți cade blocul în cap, amestecai toate băuturile, iar dacă spre dimineață mai găseai pe undeva o doză de „Timișoreana“ erai fericit? Se spune că vîrsta e, de fapt, mentală. Nu sînt de acord, vîrsta e în mare parte una fizică, sînt ani după ani care se depun peste trupurile noastre, peste organele noastre interne, peste articulații și ligamente, experiențe după experiențe care se depun peste creierul nostru opacizîndu-l. Totuși, oare de ce vîrsta asta de mijloc vine la pachet cu atîta prudență, cu atît de multă anxietate încît la o banală petrecere simți că vei călca pe nisipuri mișcătoare, că la orice pas greșit o să te scufunzi în propriul tău marasm? Și dacă acum e așa, cum va fi mai tîrziu? La 40, încă mai avem noroc că mai există mame care să se dea peste cap și să ne facă salate cu maioneză și chifteluțe pentru zile onomastice. Cît de bătrîni ne vom simți cînd ele nu vor mai fi?