De cîtva timp, cam de cînd în Franţa a fost decretată interdicţia de circulaţie după ora 18, convulsiile geopolitice ale lumii parcă mă interesează mai puţin. Am urmărit, ca şi alte milioane de oameni de pe planetă, instalarea lui Joe Biden la Casa Albă şi m-am bucurat că America îşi va asuma din nou multiplele roluri internaţionale pe care le-a avut înainte de Donald Trump. Marile întrebări pe care probabil fiecare om de pe planetă şi le pune însă acum sînt cînd scăpăm de virus? şi cînd vom putea trăi din nou ca înainte de apariţia virusului?

Din ceea ce spun mulţi editorialişti şi experţi rezultă că victoria sanitară împotriva virusului nu va însemna şi o revenire automată la viaţa de dinainte. S-ar putea ca la sfîrşitul acestui an virusul să fie lichidat prin vaccinarea masivă a populaţiei. Dar consecinţele acestei epidemii s-ar putea să fie resimţite încă zece sau douăzeci de ani. Am găsit această opinie şi într-o carte apărută recent în Franţa, semnată de editorialistul, jurnalistul şi omul de teatru Christophe Barbier. Titlul eseului său, apărut la Editura Fayard, echivalează cu o constatare dramatică: Tiraniile epidemiei – Libertăţile noastre sacrificate.

Ceea ce Christophe Barbier aduce nou în eseul său nu este atît observaţia că lumea a acceptat fără să crîcnească restricţii de tot felul, ci faptul că epidemia ascunde un „război între generaţii”. Editorialistul francez nu îndeamnă la revoltă, departe de el acest gînd. Dar se întreabă totuşi dacă nu cumva în viitor nu vom avea mai multe vieţi distruse de consecinţele economice, culturale, sociale, psihologice ale pandemiei decît vieţile salvate în ultimele 12 luni prin carantină şi alte măsuri drastice. Generaţia de după al Doilea Război Mondial s-a bucurat (cel puţin în Europa şi în America de Nord) de condiţii de viaţă incomparabil mai bune decît tot ce a trăit omenirea pînă în 1945, dar tot ea s-ar putea să pregătească un dezastru pentru generaţia aflată acum la vîrsta studiilor şi a intrării în viaţa activă. Citez din ce spune Christophe Barbier: „Prin supunerea noastră în faţa noii ordini sanitare, rezultat al unei opţiuni colective, noi am optat pentru securitatea bătrînilor în detrimentul viitorului tinerilor. Indiferent dacă avem de-a face aici cu o formă de umanism sau cu o formă de orbire, acest arbitraj avînd aparenţe altruiste disimulează dictatura unei generaţii privilegiate, cea numită şi baby-boomers”.

Pentru moment este prea devreme ca să poată fi făcut procesul celor care, aflaţi la putere, au gestionat criza sanitară. Dar presimt că acest lucru va veni foarte curînd, imediat ce mecanismele democraţiei vor începe din nou să funcţioneze „normal”. S-ar putea să aflăm într-o bună zi că epidemia putea fi oprită şi fără suprimarea aproape totală a vieţii culturale şi sociale, a vacanţelor şi a călătoriilor, a activităţilor sportive şi a vieţii universitare. Deseori, în presa franceză, am întîlnit reflecţii de genul: Cum de a fost posibil ca noi, francezii, care avem faima că ne revoltăm repede şi uneori pentru lucruri mărunte, să fim de data aceasta atît de disciplinaţi şi să acceptăm în masă toate ordinele sanitare venite din partea executivului şi a autorităţilor medicale?

Cotidianul Le Figaro a publicat în cursul lunii ianuarie un articol despre un interesant fenomen: cel al restaurantelor clandestine. Cum barurile şi restaurantele sînt închise în Franţa de la sfîrşitul anului trecut, unii patroni au decis să intre într-un fel de „rezistenţă” şi să primească totuşi un număr restrîns de clienţi pe bază de prietenii şi de recomandări. Informaţiile circulă probabil în mod discret, cineva care a luat deja masa într-un astfel de restaurant clandestin îşi informează prietenii buni, iar aceştia, la rîndul lor, după ce se bucură de un astfel de moment devenit aproape o formă de lux, îşi iniţiază şi alte cunoştinţe apropiate. Mă întreb dacă nu cumva, în curînd, nu vor apărea şi săli de teatru clandestine, şi săli de concert clandestine, şi săli de sport clandestine…   

Scriu aceste rînduri într-un moment cînd francezii sînt pregătiţi psihologic pentru o a treia carantină, dar li se promite şi vaccinarea integrală pînă cel tîrziu în luna august. Deci, dacă vaccinurile sînt eficiente, dacă şi în toate celelalte ţări ale Europei anul acesta va fi unul al vaccinărilor, prin noiembrie sau decembrie se va vedea o ieşire din tunel. Cu condiţia ca între timp să nu apară alte variante de virus, dat fiind că umanitatea a deschis, prin modul ei de viaţă, un fel de cutie virală a Pandorei. În eseul său, Christophe Barbier semnalează cîteva paradoxuri şi incită la o reflecţie cît mai serioasă pe marginea lor. Globalizarea, spune el, a favorizat circulaţia virusului şi se află la originea pandemiei. Dar tot globalizarea a favorizat şi crearea vaccinurilor într-un timp record, prin eforturile reunite ale multor specialişti. Uniunea Europeană, în acest moment, prezintă imaginea unui sistem blocat, a unor state baricadate, cu totala suspendare a liberei circulaţii în interiorul ei şi a libertăţilor individuale în fiecare ţară în parte. S-ar putea însă ca exact din această criză sanitară să renască ideea europeană şi să se formeze embrionul unei naţiuni europene aderînd în primul rînd la ideea de solidaritate. Epidemia a mai însemnat o totală discreditare a populiştilor, şi nu doar în Europa. Toţi cei care iniţial au aplaudat declaraţiile excentrice şi uneori inconştiente ale unor lideri precum Donald Trump, Boris Johnson sau Jair Bolsonaro au pierdut din credibilitate, s-a dovedit că soluţiilor lor pentru ieşirea din criză nu au fost bune.

Personal, ceea ce îmi dă încredere în viitor este faptul că de o vreme pandemia începe să devină, mai ales pe reţelele de socializare, obiectul unor copioase anecdote, clipuri şi alte creaţii umoristice. Dar este ştiut că, în context de dictatură, umorul reprezintă o sursă de oxigen.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.