Vorbind acum cîteva săptămîni de diferitele industrii actuale, nu am pomenit-o pe una des evocată în ultima vreme, printr-o formulă de desemnare destul de derutantă: industria ospitalităţii. Presa actuală pune tot mai mult în circulaţie sintagma în cauză, iniţial mai obişnuită în studiile de economie, în special în cele traduse din engleză: „Lovită crunt de pandemie, industria ospitalităţii din întreaga lume a avut de suferit” (bursa.ro); „În România doar şcolile de meserii pregătesc personal în industria ospitalităţii (stirileprotv.ro); „Angajaţii din industria ospitalităţii, chemaţi să întrerupă lucrul timp de o oră în semn de protest” (ziare.com) etc. Formula calchiată după engleză (hospitality industry) nu sună foarte firesc în română, unde pînă de curînd termenul industrie nu era folosit cu sensul „activitate într-un domeniu”, iar ospitalitatea era asociată cu gratuitatea (şi, desigur, cu specificul naţional, în clişeul tradiţionala ospitalitate românească).

E drept, sensurile din DEX ale cuvîntului ospitalitate („însușirea de a fi ospitalier”; „primire, găzduire bună oferită cuiva”) nu interzic noua combinaţie de termeni. Dicţionarele interbelice excludeau însă în mod explicit activitatea comercială din sfera ospitalităţii. În Dicţionarul universal al lui Şăineanu (ediţia a VI-a, 1929), aceasta era definită ca „buna voință de a primi și ospăta pe cineva gratuit” (sublinierile, aici şi în continuare, îmi aparţin). La Candrea, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească (1931), se vorbea de „primire bună, găzduire şi hrană dată fără plată şi din toată inima călătorilor şi acelora cari n-au unde să se adăpostească”. Iar în dicţionarul lui Scriban, din 1939, definiţia ospitalităţii era „bună voința de a primi pe cineva în casă (ca să doarmă ori numai să se odihnească) și de a-l ospăta gratis”.

În vechile dicţionare se mai pot observa şi alte lucruri interesante. De exemplu, termenul ospitalitate era ilustrat de puriştii Laurian şi Massim, în dicţionarul lor latinizant (vol. II, 1876), prin exemple care transmiteau o atitudine destul de xenofobă: „ospitalitatea ţărei noastre a fost şi e încă foarte mare, a suferit şi suferă încă ţara de generoasa ei ospitalitate”. La verbul a ospeta („cea mai mare plăcere a românului e a ospeta pre toţi străinii cîţi poate”) apărea totuşi şi varianta comercială a fenomenului: „se zice şi de recepţiune pre cost” (= primirea în gazdă contra cost). De fapt, trecerea de la un sens tradiţional al ospitalităţii la cel „industrial” (de activitate comercială) nu e specifică limbii române, ci ţine de o extindere semantică firească, determinată de tendinţa vorbitorilor de a prezenta o stare de lucruri în lumina care le este cea mai favorabilă.

Familia de cuvinte a ospitalităţii (dacă includem în ea cuvintele asociale prin originea îndepărtată, nu doar derivatele directe) este dintre cele mai variate şi mai surprinzătoare. De latinescul hospes se leagă, într-o formă sau alta, nu doar vechile oaspete, ospăţ, ospeţie, a (se) ospăta, ci şi mai tîrziul ospătar, împrumuturile culte ospitalitate şi ospitalier, dar şi (prin legături mai complicate, despre care a scris Marius Sala, în Aventurile unor cuvinte româneşti, 2006) termeni ca hotel, ospiciu şi spital. O legătură etimologică există şi între românescul oaspete şi englezescul host („gazdă”), în ciuda sensului lor opus: oaspete e moştenit din latină (din hospes, hospitis), iar host provine din franceza veche, unde hoste (în forma actuală: hôte) era tot urmaşul latinescului hospes. Cuvîntul latin avea două sensuri care azi ne apar ca opuse, denumind ambii participanţi la un act de ospitalitate: atît musafirul, cît şi gazda. Multe limbi romanice (franceza, italiana etc.) au păstrat ambele sensuri, dar în engleză s-a fixat doar semnificaţia „gazdă”. Româna, în schimb, a păstrat din latină doar semnificaţia „musafir”.

În româna veche erau şi mai multe cuvinte din aceeaşi familie, acum ieşite din uz. De exemplu, înainte de a se împrumuta adjectivul ospitalier, sensul acestuia putea fi exprimat de ospătos, ospătareţ, ospătarnic. Pentru ospitalitate, dicţionarele indică sinonimul rar şi complet uitat ospătătură (căruia nu i-am putea imagina, desigur, o revenire în uz).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).