Două sondaje publicate în ultima săptămînă confirmă cîteva lucruri devenite evidente în ultimele luni. Primul și cel mai clar e că PSD scade drastic. Apoi, încrederea în liderul său a ajuns la cote abisale – inadmisibile și păguboase pentru partid. Coaliția, însă, nu pierde atît de mult pe cît speră advesarii săi. Voturile pierdute se recuperează parțial în zona ALDE, al cărui președinte, cu un discurs mai calm și mai puțin identificat cu trăsnăile guvernării, începe să fie văzut ca o variantă decentă pentru pesediștii cu un oarecare discernămînt.

Erodarea la guvernare nu e nici o surpriză, singura observație care merită făcută aici ține de accelerarea ritmului pe fondul unor greșeli și, de ce nu, al unor ticăloșii care puteau fi lesne evitate. N-aș vrea să uite nimeni că guvernul actual a atacat populația în 10 august cu o ferocitate imposibil de apărat, în timp ce administrarea țării contină să fie suspectă de prioritizarea unor interese meschine, de ordin personal sau de grup restrîns.

Partea mai interesantă a sondajelor ține de zona Opoziției, unde lupta surdă pentru locul de lider devine din ce în ce mai intensă. Avem, pe de o parte, PNL, care continuă să fie liderul formal, însă cu o poziție mult slăbită, în pofida unor creșteri conjuncturale. De cealaltă parte, un „platouaș“ ex-tehnocrat compus din USR și încă nenăscutul MRÎ, a căror relație dificil-incestuoasă nu a fost încă foarte bine clarificată. Deasupra tuturor planează ca o suspiciune președintele Klaus Iohannis, a cărui acțiune politică, după patru ani de mandat, rămîne încă neclară și inconsecventă.

Să le luăm pe rînd. Cel puțin în ultimul an, PNL a făcut eforturi serioase să își spele imaginea de PSD-minus-talent de care nu mai scapă de cînd, la propunerea lui Dan Voiculescu, a acceptat să fie parte a USL. Peneliștii știu prea bine că ambiguitățile acestea i-au costat teribil de mult în ultimii ani, de la scorul dezamăgitor la ultimele alegeri parlamentare pînă la apariția alternativei sub forma unor partide noi.

Deși permanent suspect, rolul în opoziție al PNL trebuie totuși subliniat. De la recenta tentativă de descăunare a lui Liviu Dragnea din poziția de șef al Camerei Deputaților și mergînd înapoi către sesizările către Comisia de la Veneția sau către CCR, PNL a încercat să își îndeplinească, cît l-au ținut puterile, rolul. Uneori acest rol a fost minimalizat sau ignorat. Dar el a existat. Problema PNL e însă structurală. Un partid mare, după standarde românești, PNL a acceptat să își cedeze inima și sufletul oricui a părut că are vreo idee mai clară. Partidul seamănă în momentul acesta cu o gară. Ajung în preajma lui tot felul de oameni care știu unde se duc, numai el rămîne pe loc.

Președintele statului mai vrea un mandat, foști politicieni de rangul I, fără prezent, vor o vacanță la Bruxelles, o sumă serioasă de oportuniști de toate nuanțele își caută locul în tren. La casa de bilete a PNL e loc pentru toată lumea.

Relevant e faptul că și o bună parte dintre primarii săi vedetă dau serios din coate pentru a prinde un loc pe acea listă de candidați la europarlamentare. Asta, mai mult decît orice, denotă o neîncredere în viitorul „liberal“. Pe de altă parte, asocierea cu referendumul ratat al lui Liviu Dragnea din toamna aceasta arată o lipsă stupefiantă de discernămînt, imposibil de justificat sau explicat altfel decît prin dezorientare și spaimă.

Sub conducerea lui Ludovic Orban, PNL nu știe ce e, iar asta e vizibil pentru public. De altfel, dl Orban pare mai degrabă un soi de administrator tolerat acolo din lipsă de variante mai bune. Știm asta pentru că, deși insuficient discutat, dl Orban a supraviețuit unui puci anul acesta doar grație unei intervenții exasperate din zona Cotrocenilor. Orban reprezintă, dar nu conduce. PNL există, dar nu inspiră.

În atari condiții, nu e greu de înțeles de ce populația caută variante și le găsește la USR/MRÎ. Scriam mai sus că PNL e parțial vinovat pentru apariția acestei alternative. Însă nici aici lucrurile nu stau chiar bine. USR, în mijlocul unui proces de extindere și la capătul unui experiment reușit de selectare publică a candidaților pentru europarlamentare, se vede pus în situația inconfortabilă de a administra relația cu ne-partidul MRÎ. Iar pretențiile celui din urmă sînt măricele, mult peste ceea ce poate oferi.

Ironizat, pînă recent, pentru hipsterism, naivitate și obrăznicie, USR a reușit cumva și să își creeze imaginea de formațiune solidă, fermă și coerentă de care aveau nevoie mulți dintre cei care nu se mai regăseau în peisajul partidelor clasice. În tot acest timp, MRÎ a ezitat, s-a lansat de vreo trei ori, iar acum descoperă stupefiat că are necazuri cu înregistrarea legală, necazuri care îl fac să arate ca o rudă care întîrzie la masa de Crăciun, dar speră totuși că a mai rămas ceva. Adaug la asta o lipsă de lideri pe orizontală care face din grupul adunat în jurul lui Dacian Cioloș un soi de cenaclu politic de nișă la care participarea e facultativă.

Nu aș vrea să se înțeleagă de aici că acele aproximativ opt procente din sondaje din dreptul ne-partidului sînt neimportante. Din contra, mai ales în zona Transilvaniei, dl Cioloș are o tracțiune importantă. Probabil insuficient valorificată, dar imposibil de contestat.

Ceea ce încerc să spun e că efortul de colaborare dintre USR și MRÎ trebuie să plece de la premisa că ne-partidul e partener junior. Ambițiile trebuie ajustate în consecință. Închipuiți-vă numai efectul pe care l-ar avea în rîndul useriștilor popularea listei de candidați la europarlamentare cu mai mult de unul sau doi reprezentanți ai MRÎ, al căror principal „merit“ e că n-au fost aleși de nimeni acolo. „Underwhelming“, cum ar zice francezul. Un compromis e rezonabil, o cedare greu de înghițit.

Aceeași premisă trebuie să funcționeze și în relația celor două cu PNL. Sigur că datele se pot schimba, iar ajustarea planurilor în conformitate cu realitatea face parte din politică.

Deocamdată însă, asta e situația. PNL, așa șchiop cum e, conduce Opoziția. USR și MRÎ sînt, împreună, pe locul doi. Fiecare dintre ele trebuie să își cîștige și să își consolideze locul.

Matematica, pragmatismul și loialitatea pot face din Opoziția românească o formidabilă mașinărie politică. Ignorarea lor îi transformă pe toți reprezentanții ei în vinovați. Complici, dacă vreți. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.