– de o presă la fel de mare şi la fel de ratată –

La începutul anului, Regina Elisabeta a II-a a acordat distincții și ordine ale Imperiului Britanic unor personalități din diverse domenii. Pianistul român Radu Lupu (70 de ani) a devenit Commander of the Order of the British Empire (CBE). Majestatea Sa menționează, sec, motivația: „pentru servicii aduse muzicii“. Nu e cazul, sper, să vorbesc despre importanța acestui gest regal ori despre prestigiul ordinului. Este, însă, cazul să menționez cu tristețe că, într-un context mediatic destul de amorţit, precum cel din primele zile ale lui ianuarie, abia îmbujorat de știrile de sezon despre „cum petrec românii“, ţuici, fleici și pîrtii de schi, această veste nu a fost nici livrată, nici percepută în relieful ei firesc. 

Pe internauții comentatori, bran­șați la Facebook ca niște comatoși la aparatul de respirație, cei mai mulți ascunși într-un nickname, îi în­țe­leg. Oricît ai fi de român și de vigilent, nici Radu Lupu, nici Regina și nici ordinul acordat nu sînt de înjurat, ceea ce înseamnă că nici un element al știrii nu e de interes. Dacă de la „poporul Facebook“ nu am mari aşteptări, de la breasla pretinşilor profesionişti ai ştirii aş cam avea. Dacă citești presa românească în general, nu poți să nu vezi că istoria noastră de zi cu zi se joacă „la mic“, în continuare, mai ales din cauza lor.  Ştirea  decorării lui Radu Lupu de către Regina Angliei a fost o nouă probă;  dată în margine şi cu acelaşi text sărăcuţ în toate mediile, a făcut mai degrabă figură de umplutură într-o zi cam ternă, după mintea jurnalistului român. Dacă este adevărat că presa este memoria vie a celui mai recent trecut al unei ţări, atunci avem motive serioase de depresie – memoria noastră colectivă e pe mîini proaste.

În diferenţă cu mai toată presa noastră, cred că această ştire avea cel puţin două însuşiri care o recomandau pentru prima pagină a oricărui ziar românesc. Prima este aceea că, undeva în lume, normalitatea există şi firescul funcţionează. Există locuri de imens prestigiu, cum ar fi Curtea Angliei, unde nimeni n-are nimic cu românii, ba dimpotrivă, dacă merită îi și decorează. A doua este că o asemenea ştire ne oferă, iarăşi, ocazia să vorbim despre Radu Lupu, ceea ce înseamnă un bun prilej de a abandona, pentru un minut, starea de barbarie zilnică. Să‑i pui la o parte, pentru o oră, pe Iohannis, Ponta, Băsescu, Gorghiu, Becali și Borcea, adică giganții mediatici ai națiunii, și să vorbești, în deschiderea ediției, despre arta lui Radu Lupu – iată, doamnelor și domnilor din presă, ocazia pe care ați ratat-o! Și, dacă nici așa, cu lucrurile puse în această perspectivă, tot vi s-ar părea că știrea nu merita mai mult decît i s-a acordat, atunci vă rog să vă opriți din citit aici, pentru că imediat mai jos voi spune cîte ceva despre Radu Lupu și, astfel, o să vă fac să pierdeți vremea.

Radu Lupu este mult mai mult decît un pianist, aşa cum un alchimist este mult mai mult decît un chimist. Folosind această analogie din istoria științelor, cred că pianiștii sînt de două feluri, „chimiști“ și „alchimiști“. Primii sînt mult mai numeroşi, cei din urmă sînt doar cîţiva. Primii fac știință (nu‑i deloc puțin lucru!), ceilalți fac legendă. Cei dintîi pot fi, desigur, mai buni sau mai puțin buni, mai inspirați sau mai puțin inspirați. Unii dintre ei fac mai ușor ceea ce au de făcut decît alții. Unora le admirăm talentul, altora munca. În cazul celor  mai buni „chimiști“, aplaudăm în picioare fericita întîlnire a talentului cu munca. Dar ei, „chimiştii“, rămîn în lumea substanței sonore. Sunetul pe care „chimiștii“ îl produc la pian poate avea, după cîtă măiestrie are pianistul, puritate, nuanțe, parfum, intenție, flexibilitate, dar rămîne în limitele fizicii sale, adică în coordonatele înălțimii (frecvența undei), intensității (amplitudinea undei) și calității timbrale. Pianistul „chimist“  poate ajunge să producă, doar el, un sunet de pian de o anume calitate, unică și personală. Așa cum amprenta degetului e unică și, mai nou, doar cu ea se poate deschide un aparat anume formatat în acest sens, pianistul „chimist“ poate ajunge să descopere o atingere a clapei care este a lui și doar a lui, cu care poate genera o calitate a sunetului care rămîne a lui și doar a lui, ca o amprentă sonoră. Pianul sub mîna unui „chimist“ foarte bun poate cînta splendid, dar încă nu minunat, poate fi expresiv ca un actor rus, dar încă nu poate merge dincolo de fizică, în metafizică. Pianistul „chimist“ poate fi, în cel mai înalt grad, un maestru. Cam așa cum sînt Ivo Pogorelici sau Lang Lang sau Evgeny Kissin sau, într-un registru mai sensibil, Nelson Freire. Cu Radu Lupu, însă, e altceva. Mai precis, e mai mult. Ce anume, vedem săptămîna viitoare.