O pagină din jurnalul propriu, al anului de graţie 1994, îmi atrage atenția tot mai des, în ultima vreme, punîndu-mă pe gînduri. Acolo este descris momentul despărţirii mele de America, la sfîrşitul stagiului doctoral (probabil experienţa existenţială şi profesională cea mai semnificativă pe care am avut-o în aceşti treizeci de ani ce ne separă de comunism). Momentul este unul controversat în viaţa mea. Mă întorceam în ţară cumva „contra valului”. Aveam douăzeci şi şase de ani, mă consideram o forţă a naturii (puteam, la rigoare, să lucrez şi douăzeci de ore pe zi fără oprire), mă aflasem împreună cu soţia pe tot parcursul stagiului şi amîndoi ne integraserăm perfect în lumea americană. Ne făcuserăm prieteni care, pur şi simplu, ne-au implorat să rămînem, îmi construisem legături academice esenţiale în Departamentul de Engleză arizonian şi iubeam Statele Unite prin toate fibrele fiinţei mele. Paradoxal însă, am decis să mă întorc. Din convingerea ciudată că fluxul istoriei nu poate fi oprit şi că, foarte curînd, România va trebui să intre în lumea civilizată, iar eu, ca român, nu aveam dreptul să ratez evenimentul. Astăzi, acele „certitudini” de intelectual tînăr şi naiv îmi dau, desigur, o anume stare de ilaritate. Pe de altă parte, privesc în jurul meu efortul onest al oamenilor de bună-credință de a trăi demn în universul „băieţilor deştepţi”, de a construi, folosindu-și inteligenţa şi talentul, şi mă gîndesc că, poate, într-o zi, vor fi şi ei / vom fi şi noi, finalmente, răsplătiți. Dacă am greşit sau nu atunci rămîne de aceea, în continuare, pentru mine, o întrebare fără răspuns.

24-25 iunie 1994. Boeing-ul tremură din toate încheieturile, scoţînd nişte icnete sinistre. Întunericul de afară este străbătut periodic de fulgere verzi sau mov care se declanşează fie deasupra, părînd să lovească aripa avionului, fie dedesubt, unind cerul cu pămîntul doar virtual, întrucît ultimul, la zece mii de metri distanţă, există numai ca noţiune vagă. Fenomenul nu-mi este necunoscut însă şi, de aceea, cu nasul lipit de hublou şi ochii pierduţi în bezna impenetrabilă, îl bănuiesc real. Aceasta rămîne caracteristica absolută a furtunilor deşertice, anul trecut, în iulie, în Tucson, descărcările de electricitate ce colorau feeric întregul orizont nocturn al preeriei şi făceau o joncţiune ireală între materialitatea terestră şi imaterialitatea văzduhului dîndu-mi fiori de gheaţă. Sîntem deasupra deşertului Nevada, învecinat cu cel arizonian, şi ne aflăm la începutul aventurii lungului drum spre casă. Îmi amintesc că, la sosirea în SUA, cînd planam deasupra peninsulei Long Island, în aşteptarea aterizării pentru prima oară pe pămînt american, surescitarea crescuse enorm, întunecînd orice urmă de raţionalitate. Pilotul experimentat sugera, prin mişcări de înclinaţie şi rotaţii obsesive, o „Odă a bucuriei” în gamă aviatică, aproape „muşcînd”, succesiv, cu cîte o aripă, din valurile liniştite ale Atlanticului. Mi-am repetat atunci, pînă la anxietate, cît de absurd ar fi să dispar înainte de a păşi efectiv pe teritoriul Lumii Noi.

Într-o formulă psihologică diferită, situaţia de acum ar putea fi cu adevărat disperată. Furtuna scutură puternicul avion al companiei Delta fără oprire, majoritatea figurilor pasagerilor care nu dorm (ca Laura, spre exemplu) trădînd o îngrijorare reprimată. Excepţie face un individ distins, cu aer de business man, care lucrează netulburat la laptop-ul personal. Lumina fluorescentă de pe micul monitor, împreună cu beep-ul discret, auzit în răstimpuri ca semn de revoltă a bizarei inteligenţe artificiale împotriva umanoidului neatent, determină o oarecare relaxare în clarobscurul tensionat, din care au dispărut pînă şi siluetele stewardeselor grijulii, legate, probabil, în centuri de siguranţă, pe undeva, pe fotoliile de serviciu. […] Trăiesc, la JFK (unde descindem obosiţi, după „zguduielile” de deasupra Nevadei), sentimente bizare şi neaşteptate. Tristeţea plecării (poate pentru totdeauna) din America se loveşte de neprecizata, subconştienta bucurie a regăsirii identităţii (mioritice?), rezultatul fiind o curioasă neutralitate emoţională ce nu e, totuşi, indiferenţă. Gesturile mecanice, profesionale, cu care şefa echipajului de flight attendants îmi smulge din paşaport un seal al Guvernului american (alături de viza J-1, a fost, pe tot parcursul aventurii americane, o certificare a calităţii mele oficial-academice în SUA), transformîndu-mă, în numai o secundă, într-o entitate nulă aici, din punct de vedere social, accentuează starea de ritual automat, lipsit de afectivitate. Prin hubloul avionului văd stropii mari de ploaie de iunie lovind pista continuu şi aş vrea, pentru o clipă, să trăiesc conflictul insurmontabil al supravieţuirii labişiene – „Mănînc şi plîng. Mănînc!” –, dar nu pot. În urechi îmi răsună, depersonalizat, doar cuvintele unei melodii obsedante, auzită cîndva, în Tucson, într-un show de funniest home videos: „America, America! This is you!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.