Am citit, în viața mea, atît de mult despre „vina tragică” (din motive profesionale, desigur: preadau adesea texte literare încadrate, istoric, la capitolul „tragedii”), încît, paradoxal, astăzi, mi-e tot mai greu să o definesc. Ce este această ciudățenie metaforică, această ambiguitate semantică, această veritabilă struțo-cămilă ideologică, „vina tragică”? Acum douăzeci de ani și mai bine, aș fi răspuns la întrebare în stilul depersonalizat al unui computer: vină tragică egal hamartia din Poetica lui Aristotel. Adică „eroarea” pe care un personaj o comite, declanșîndu-și propria tragedie (tragedie, altfel, „stagnantă”, „potențială”, „latentă”, cum ar veni, „inactivă”). „Defectul” lui structural, cu funcționalitate de „catalizator” (acea substanță vestită, complementară, din chimie, care, introdusă într-o reacție, „facilitează”, „permite” derularea interacțiunii dintre celelalte substanțe ale ecuației –, „hibernante”, luate în sine). Conceptul a și fost tradus în diverse limbi drept defect. În engleză, se spune tragic flaw, în franceză, défaut tragique, în germană, tragischer Fehler. Pretutindeni deci, mentalul colectiv preia hamartia în variantă de eroare (o eroare de construcție, de comportament ori de atitudine) a eroului ce urmează să devină – tocmai în logica respectivă – tragic. Marii comentatori post-aristotelici ai tragediei (de la Volkelt și Sewall la Unamuno și Liiceanu) au mers, hermeneutic, pe aceeași linie. Nu au deviat de la interpretarea clasică a fenomenului. Hamartia rămîne un „defect” (al protagonistului tragic, se înțelege) care, chiar dacă nu constituie cauza propriu-zisă a tragediei ca atare, devine cel puțin prilejul ei declanșator, „circumstanța” sa agravantă. Aș fi recitat odinioară acestea cu entuziasm crescător, arătîndu-mă, ulterior, mîndru de discursul meu foarte doct.

În prezent, matur, dezvălui, trebuie să recunosc, mai multă umilință și sfială în relația cu noțiunile fundamentale ale culturii decît reușeam să o fac (de fapt, nu prea reușeam) în junețe. Pe unele am sentimentul că nu le mai pricep, ca menționata „vină tragică” bunăoară. Totuși, precizez, cronologic judecînd lucrurile, nu aș concluziona că ele, noțiunile, au ajuns „mai complicate” în mintea mea, odată cu trecerea vremii, ci că eu „m-am complicat”, ireversibil, în raport cu ele și cu alteritatea. „M-am nuanțat” carevasăzică. Și, strict în context, vorbind despre nuanțări, îmi pun, mai nou, problema de ce noi, românii, atunci cînd ne referim la hamartia, preferăm, iată, să fim mai „nuanțați” decît alții, numind-o vină tragică și nu defect tragic, precum, se știe, toată lumea (culturală) bună? Oricum am privi chestiunea, „vina” nu poate fi totuna cu „defectul”, deși, în ambele cazuri, admit rapid, se implică ideea responsabilității personale. Vinovăția însă are specificitatea spontaneității, a tranzitoriului, a accidentalității, pe cînd defectul este cronic, insurmontabil și apăsător. De la omul „culpabil” aștepți, eventual, scuze, pentru a-l reintegra în traiectoria firescului, pe cel „defectuos” îl compătimești ab initio, simțindu-te tentat să-i prezinți tu scuze, într-o acoladă manifestațională a nefirescului. Prin urmare, receptînd hamartia drept vină tragică, noi ne situăm, măcar în limba română, într-un spațiu de analiză a tragediei cumva diferit. Oare greșim sau, dimpotrivă, am intuit aici ceva mai adînc decît s-au străduit să o facă alte limbi și, în consecință, încercăm să sugerăm lucrul în plan lexical? Straniu (zic straniu, întrucît româna a preluat, cu ocazii diferite, concepte internaționale în traduceri necorespunzătoare), în situația dată, formula de „vină tragică” mi se pare inspirată.

De ce? Dintr-o rațiune mai curînd banală, venită practic tot din estetica părintelui fondator Aristotel. În Poetica lui, filozoful constată că personajul tragic va avea întotdeauna o structură sufletească nobilă. Ce înseamnă acest detaliu? Ceva extrem de important, și anume faptul că tragedia este dată sau, în sfîrșit, în linia argumentației de mai sus, se declanșează doar indivizilor / la indivizii superiori, acei inși cu simț etic accentuat, pătrunși de exercițiul permanent al „conștiinței bune”. Îmi veți zice: cum, cînd însuși Oedip al lui Sofocle (folosit de Aristotel drept exemplu) își ucide tatăl, pe Laius, iar apoi se căsătorește cu mama sa, Iocasta (fie și ignorant în raport cu actele în cauză)? Acolo constatăm „defecte” de conduită, nu simple „vini” de circumstanță. De acord, vă răspund, dar adaug: sînt „defectele” destinului lui Oedip, nu ale lui Oedip ca persoană. Nu prin ele devine eroul tragic, ci prin conștiința sa, mai tîrziu, cînd, aflînd crunta realitate (că și-a împlinit soarta, ucigîndu-și tatăl și însurîndu-se cu mama lui), el refuză „soluția imorală” (propusă, nonșalant, de Iocasta) de a trăi în continuare liniștit, învățînd și practicînd arta compromisului promiscuu. Nu vrea și, în plus, nu poate proceda astfel. Conștiința etică (autopunitivă) nu-i permite luxul. Or, aceasta este „vină” tragică (superioară), iar nu „defect” tragic (inferior). Și un amănunt suplimentar: să acceptăm că o lume cu asemenea oameni (consumați de „vini tragice”) ar fi, indiscutabil, mai bună.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.