Deși toate sondajele dau PSD ca prim partid al țării, principalul subiect de discuție a fost PNL în toată această săptămînă. De la seria de afișe nefericite care par să transmită mesajele adversarilor și pînă la senzația de disconfort evident pe care o transmite în interviuri premierul Cioloș, nimic nu pare să meargă bine pentru liberali. Senzația pe care o lasă PNL este aceea a unui alergător de maraton nesigur în legătură cu traseul și destinația. Aleargă confuz și neconvins doar pentru că a apucat să se înscrie în cursă. Spre guvernare? Sigur. De ce? Pauză…

Ironic e că, în 26 de ani, PNL nu a fost niciodată într-o situație mai bună. După nenumărate sciziuni, decizii dubioase și derive, astăzi este unul dintre principalele două partide ale României. Și, ajuns aici, pare picat într-un soi de stupoare autoreflexivă. Partidul este mai degrabă reactiv, lipsit de imaginație și incapabil să formuleze o narațiune dominantă a acestor alegeri. Principalul său mesaj e „ceilalți sînt răi“. Adevărat, PNL a trecut, cu puțină vreme înainte de alegeri, printr-un proces, puțin remarcat, de curățenie internă. O bună parte dintre liberalii cu probleme de imagine au fost lăsați pe dinafara listelor. Acest demers însă a avut loc destul de tîrziu, iar importurile de oameni noi, atîtea cîte au fost, sînt mai degrabă neconvingătoare.

În planul discursului public, PNL e o combinație de derivă neoprotestantă și de populism (scad taxele, cresc salariile) practicat totuși cu o oarecare măsură, spre deosebire de adversarii săi. Însă ambiguitatea aceasta îl face nefrecventabil pentru acea secțiune de electorat care, odinioară, era în centrul preocupărilor liberale. Adică cel din zona urbană. Aici, liberalii par să fi cedat definitiv teritoriul unui USR care pare, pe alocuri, încurcat de așa un cadou frumos. Pe acest fond, PSD își continuă marșul tăcut spre foarte multele procente pe care i le prevăd sondajele. Procente care nu sînt o garanție pentru guvernare, însă mediile apropiate partidului lucrează intens în favoarea construirii unei posibile coaliții din partide cu agende de nișă și fără vreo pretenție de proiect național verificabil (PRU, ALDE).

Ca un investitor pe piețele financiare, PSD pariază pe mai multe scenarii ale cursului de schimb și și-a luat măsuri de prevedere. E ceea ce, într-un fel, face și PNL cu USR. Diferența e însă majoră. Nici unul dintre proxy-urile PSD nu are pretenția că va deveni mai mare, mai important sau mai relevant pentru publicul-țintă decît PSD însuși. Nu e cazul pe partea dreaptă, unde USR e sigur deja de un scor cu două cifre și chiar și-a permis publicarea unui sondaj din care rezultă că ar putea să ia mai multe voturi decît formațiunea liberală.

Imaginea acestei campanii este completată, acum, la jumătatea ei, de ceea ce e, probabil, principala trăsătură a perioadei: lipsa de entuziasm. Dincolo de insistența obositoare a apropiaților PSD pe un halucinant discurs anti-Soros și cea a zonei anti-justiție pe lupta cu „Sistemul“, nu există teme majore de campanie care să creioneze profilul partidelor. Și cînd spun asta mă gîndesc mai ales la acele teme cu semnul plus în față. Un proiect care să îndreptățească alegătorul să spere, nu să se sperie. Programele PSD și PNL par variațiuni ale aceluiași text neconvingător, scris fără vreo viziune pe termen lung. USR are cîteva idei specifice derivate din actele de guvernare ale cabinetului Cioloș, însă și lui îi lipsește anvergura. Motorul electoral al USR e totuși diferența față de celelalte două partide din top și nu programul de guvernare.

Așa se face că mai toți observatorii așteaptă acum, cu un amestec de speranță și ironie, apariția celebrei „lebede negre“, acel eveniment extraordinar de pe final de campanie care să dea sens întregului efort, să energizeze și să schimbe semnificativ ritmul competiției într-o direcție sau alta. Ceva asemănător cu celebra vizită a prezidențiabilului Mircea Geoană la Sorin Ovidiu Vântu. Nu e deloc sigur că așa ceva se va întîmpla. Deocamdată, singura știre despre vreo lebădă privește o pasăre albă, moartă și apolitică, descoperită prin Constanța ca purtătoare a virusului gripei aviare.

Aș remarca, în treacăt măcar, dispariția bruscă a președintelui Iohannis, care, după o perioadă în care a părut că descoperă deliciile interacțiunilor publice, s-a retras iar în tăcerile care l-au făcut celebru. Iar de prerogativele domniei-sale depinde în bună măsură culoarea viitorului guvern. Absența președintelui din campanie poate fi interpretată în fel și chip – de la respect pentru competiția în care nu este angajat direct pînă la un calcul rece care are în vedere perspectivele sale pe termen mediu. Pentru că, trebuie spus, un eventual al doilea mandat ar fi mai ușor de obținut din poziția ultimei autorități din stat care se opune mastodontului pesedist. Un detaliu care e adesea trecut cu vederea este acela că actualul președinte a fost liberal doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp înainte de a-și prelua mandatul. În rest, a fost el însuși. Un personaj politic atipic și autonom.

Pe de altă parte, la fel de bine, e posibil ca președintele să nu aibă, pur și simplu, nimic de zis. Dar îmi permit să nu acord prea mult credit acestei variante. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.