O parabolă din Noul Testament – cea a fiului risipitor (Luca 15: 11-32) – este, în general, percepută unidirecțional, din unghiul pocăinței răsplătite cu iertare. Desigur, acesta rămîne mesajul principal al poveștii. Nimeni nu l-ar putea contesta. Cred totuși că alegoria mai ascunde și alte subtilități demne măcar de o rapidă trecere în revistă. Înainte de a face observațiile în cauză, să ne amintim împreună, pe scurt, conținutul episodului biblic. Spune Iisus că un om avea doi fii. La solicitarea insistentă a băiatului mai tînăr, tatăl le împarte averea, lăsîndu-și astfel progeniturile să ia singure deciziile de viitor. În timp ce fiul mai mare continuă, meticulos, munca părintelui, sporind agoniseala generației anterioare, copilul mai mic pleacă în lume, unde își cheltuiește, iresponsabil, banii în petreceri deocheate. Ca atare, ajunge sărac lipit. Trăiește acum, din greu, îngrijind porcii. În plină suferință, experimentează o revelație. Ce-ar fi să se întoarcă la tatăl său? Fără vreo pretenție, se înțelege. Răul făcut nu ar mai putea fi desfăcut oricum, însă – fie și în postură de servitor –, gîndește tînărul, tot mai întreg s-ar simți pe moșia seniorului decît în sclavia furnizată de ostila străinătate. Prin urmare, într-un tîrziu, revine, spăsit, acasă.

Spre surprinderea nefericitului vagabond, aflînd vestea cea mare, bătrînul, în loc să-și arate supărarea, îl primește cu lacrimi în ochi. Îl îmbrățișează și îl îmbracă în haine noi, cerînd slugilor să înjunghie vițelul cel gras în cinstea petrecerii ce va marca bucuria momentului. Înștiințat de cele petrecute, fiul mai mare (aflat – ca de obicei – la muncă) se mînie grozav și merge la tatăl lui profund tulburat. Zice el: „Iată, de atîția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie /…/ nu mi-ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar cînd a venit acest fiu al tău, care ți-a mîncat averea cu desfrînatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat“ (29-30). Să admitem că spiritul justițiar din noi ne-ar cam îndemna să rezonăm aici cu bietul om. La prima vedere, din orice unghi te-ai raporta la intriga biblică, nedreptatea sa rămîne strigătoare la cer: muncitorul onest și tăcut pare trecut cu vederea în favoarea zvăpăiatului nestatornic și zgomotos. Tatăl oferă însă o explicație neașteptată, care merită, la rîndu-i, consemnată ad litteram: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sînt. Trebuia /…/ să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat“ (31-32).

Ultima parte a răspunsului – cea referitoare la „fiul risipitor“ (probabil și din cauza conținutului ei metaforic superior) – e, de regulă, supralicitată de comentatori. Păcătosul a recurs la penitență și, asumîndu-și din nou calea dreaptă a existenței, va fi încununat cu iertare și iubire. Evenimentul trebuie așadar celebrat. Logica reacției paterne se situează, pînă la un punct, în parametrii naturali. Dar găsim și altceva în răspunsul bătrînului – în prima sa parte, mai precis –, ceva ce risipește prezumția abia menționatei „nedreptăți“, ceva aproape deloc amintit, din păcate, în interpretările teologice ale narațiunii. Este vorba despre trimiterea la fiul – cum să-l caracterizăm oare? – nerisipitor, trimitere materializată într-o propoziție sumară și nespectaculoasă, plină însă de conotații filozofice abisale: „Tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sînt“. Ce dragoste mai puternică poate exista pe pămînt decît cea descrisă printr-o remarcă atît de simplă și de exactă? Fiul risipitor se bucură de afecțiunea părintelui inconstant, imprevizibil și, mai ales, incoerent, în intervalurile sporadice ale crizelor sale identitare și ale tensiunilor emoționale culpabilizatoare. Apariția lui e impredictibilă și, de aceea, constituie un eveniment.

Fiul nerisipitor, dimpotrivă, trăiește etern în universul tatălui, cu care devine consubstanțial („toate ale mele ale tale sînt“). Destinul lui – lipsit de triumfalismul lacrimogen și strălucirea sărbătorească – reflectă construcția metodică și durabilă. El face istoria, nicidecum fratele său. Are un rol vital în dinamica lumii, pentru că lumea, în ce dezvăluie ea mai bun, se intersectează cu natura lui primă. Susțin, în concluzie, că acest fiu completamente nesenzațional reprezintă, în fond, personajul principal și, în egală măsură, personajul pozitiv al parabolei christice. Cel puțin asta vrea să ne determine să pricepem tatăl bucuros, pentru o clipă, de întoarcerea copilului rătăcitor.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons