În primăvara anului 2000, eram, de puţine săptămîni, consul general al României la Chicago. După tradiţia diplomaticească, începusem să merg în vizite de prezentare pe la oficialii locali, pe la consulii altor ţări, pe la liderii laici şi religioşi ai comunităţii româneşti ş.a.m.d. Unul dintre primii omologi care m-au primit a fost consulul general al Germanei, dl Michael Engelhardt. Am dat de la început o atenţie sporită acestei prime întîlniri pentru că, în acel moment, relaţiile dintre România şi Germania nu erau tocmai bune. Lansajul nostru spre UE era privit cu răceală la Berlin şi unul dintre obiectivele noastre era să topim acest îngheţ, înţelegînd că aderarea la UE este imposibilă fără sprijin german. Neîncrederea Germaniei în România avea surse vechi, dar şi temeiuri recente: valuri de ilegali romi de pe la noi umpleau străzile Germaniei şi făceau cam multe mizerii.

Dl Engelhardt era un diplomat de lungă carieră (mai avea vreo doi ani pînă la pensie), cu totul atipic din perspectiva prejudecăţii care ne indică un anumit gen de diplomat german: era brunet (cînd l-am cunoscut, un pic grizonant), mărunţel, extrovert, gesticula amplu şi expresiv cînd vorbea, rîdea cu poftă, fuma ţigară după ţigară şi asculta muzică simfonică în extaz, bucurîndu-se de ea ca un meridional. De o viaţă, pasiunea lui ardentă era să scrie, dar mai ales să traducă poezie în germană, sau din germană într-una dintre multele limbi pe care le ştia. Nu mult după ce ne-am strîns pentru prima dată mîinile în biroul său şi ne-am aşezat pentru obişnuita primă conversaţie, dl Engelhardt mi-a spus: „Să ştii că nu înţeleg de ce guvernul meu se comportă atît de distant cu România. Sigur că problema imigraţiei ilegale pe considerente economice este serioasă, îmi dau bine seama şi de ce cetăţenii germani sînt deranjaţi de romii care tot vin din estul Europei, pot înţelege chiar şi prelungirea unei stări de neîncredere venită din timpul Războiului Rece. Dar guvernul meu ar trebui să înţeleagă că nu se poate vorbi despre Europa întreagă, unită, fără România. Europa este de neconceput fără România.“ Şi apoi, a zis-o pe şleau: „Guvernul meu face o prostie că ţine România la uşa Uniunii.“ Vă daţi seama ce surpriză am avut! Apoi, tot mai înflăcărat, dl Engelhardt a continuat: „Cel mai important lucru care ne poate uni în Europa este o sensibilitate profundă, comună. Experienţele noastre istorice sînt mult prea diferite, la fel societăţile noastre, economiile noastre etc. Dar, pe temeiul unei sensibilităţi comune, vom putea construi. Şi vă spun că această sensibilitate există, şi una dintre cele mai mari contribuţii la constituirea ei a avut-o Paul Celan, pe care îl ador, este poetul meu preferat. Nu se poate construi Europa fără Paul Celan! Germania şi întreaga Europă ar trebui să vă fie recunoscători pentru imensa voastră contribuţie la cultura continentului şi, mai ales, pentru Paul Celan.“ Am legat o frumoasă prietenie cu neamţul, în următorii ani, pînă cînd el şi-a încheiat postul şi a ieşit la pensie. Din cîte mi-a spus, avea de gînd să cumpere o cabană la munte în sudul Germaniei şi să se mute acolo pentru restul zilelor. În anii care au urmat, de cîte ori am avut ocazia să stau de vorbă cu cîte un diplomat german, am întrebat de el. Unul sau doi parcă şi-au amintit vag – numele le spunea ceva, dar nu îşi aminteau exact ce. Restul – nu ştiau nimic despre el. Aşa că nu mai ştiu nici eu nimic de vechiul meu coleg. Îmi imaginez, uneori, că traduce poezii undeva în munţii Bavariei şi că priveşte Europa de la înălţime, neînţelegînd de ce europenii nu se lasă antrenaţi în solidaritate de „sensibilitatea lor comună“, poetică.

Paul Celan (1920-1970), poet de geniu şi traducător cu har, s-a născut la Cernăuţi într-o familie de evrei sionişti, cu ample preocupări culturale, în vremea în care Cernăuţii erau româneşti. A cunoscut din plin infernul Holocaustului şi deziluzia tragică a comunismului. Împins permanent în afară de evreitatea sa, a părăsit România în 1948 şi a ajuns la Paris, unde a trăit tot restul vieţii, pe care singur a curmat-o, la nici 50 de ani. Celan a scris cea mai mare parte a operei sale în germană, o limbă de care se ataşase profund încă din copilărie şi cu care a dezvoltat o relaţie intelectuală spectaculoasă, fiind atît limba mamei sale (pe care o adora), cît şi limba ucigaşilor mamei sale, căci părinţii lui au pierit în Holocaust. Celebrul său vers „Moartea este un maestru german“ spune mult despre această relaţie. Poezia sa poate părea, la primele lecturi, încifrată, ermetică, dar efortul de a o pătrunde este pe deplin răsplătit. Celan este un poet al tragicului, cu o capacitate fantastică de a se hrăni din propria autobiografie, anume pentru a dobîndi vocea care îl scoate din cadrul experienţei proprii.  

Celan este indispensabil oricui vrea să înţeleagă bine una dintre cele mai profunde observaţii despre specia noastră, făcută de Hölderlin şi retransmisă lumii de Heidegger, într-un eseu important: „Poetic locuieşte omul.“ Celan este mărturisitorul locuirii poetice a infernului. Nu întîmplător îl evoc aici pe Heidegger. Relaţia dintre Celan şi filozoful german este una dintre cele mai fascinante pagini de istorie culturală europeană. În fine, nu neapărat despre Celan vreau să vorbesc aici. Vreau doar să evoc o amintire... Poate o folosi la ceva.