Am auzit asta de mii de ori. Mama a crescut într-un bordei, într-o familie de ţigani, într-un sat sărac şi uitat de lume, care nu este nici acum electrificat complet. Bunicii nu aveau încălţări şi bunicul nu a avut niciodată o curea pentru pantaloni. Mama avea de mers șase kilometri pînă la şcoală, iar iernile din Budrea sînt dure şi cu multă zăpadă.

Primul drum asfaltat la Budrea a fost făcut cînd mama trecuse de 70 de ani. Cînd era mică, nu a lipsit niciodată de la şcoală. Mama are 1,38 m pe vîrfuri. Are o energie înfricoşătoare pentru mine şi acum, la 80 de ani, iar eu sînt văzut de marea majoritate a celor din jur ca fiind hiperactiv.

Mama nu crede în văicăreală. Nu acceptă scuze. A avut o viaţă grea, dar nu am auzit-o să se plîngă vreodată cuiva. Am văzut-o plîngînd scurt şi pe ascuns în momentele cînd tata, un alcoolic cu explozii rasiste, părea că o să reuşească să o frîngă. Cînd îi fura banii pentru băutură, după un scandal oribil, cu ameninţări cu moartea, atît a ei, cît şi a mea – fiul „ţigăncii“ –, cînd nu a ştiut pentru o zi cum se va descurca să reziste în viaţa ei.

Îmi reaminteşte des că noi, românii, o ducem mai bine decît am dus-o vreodată. Că văicăreala nu ajută la nimic. Că plînsul de milă e jalnic şi nu rezolvă problemele pe care le ai. Că victoriile pe termen scurt, la fel ca înfrîngerile, sînt doar o parte a unui proces. Crede cu pasiune în Dumnezeu, dar într-un Dumnezeu deloc moale sau grijuliu.

Fiul meu, pe la 5 ani, m-a prins într unul dintre foarte rarele mele momente de cădere. M-a întrebat ce am. I-am spus că e ceva complicat, dar o să-mi treacă. Mi-a spus calm că mamaia ştie ea pe un nene mare în cer care mă poate ajuta şi că ar trebui să încerc să-l conving.

Mama crede în România. Este convinsă că o să avem şi o clasă politică normală curînd şi că, dacă ne vom strădui îndeajuns, o să fim ajutaţi şi de nenea ăla mare din cer. Eu cred că ne putem descurca şi fără şeful suprem.

Sigur că nu este perioada cea mai bună pentru noi, dar dacă ne chinuim un pic, sigur putem să ieşim din groapa în care ne-au băgat nu numai Dragnea şi Vasilica, ci și generaţii întregi de politicieni corupţi, proşti sau şantajabili.

Eu nu cred în lider maximo.

Am oricum o problemă cu autoritatea, aşa că ar fi şi cam greu. Cred în echipe foarte bune, în responsabilităţi clare, în mecanisme bine puse la punct, care să îi forţeze pe cei de la putere să fie aşa cum ar trebui să fie – oneşti, decenţi, profesionişti. Schimbarea oricărui lider politic vechi – fie el Iohannis, Dragnea sau Orban – cu o versiune mai bună a sa nu va ajuta la mare lucru, aşa cum schimbarea lui Iliescu cu Năstase nu a adus nimic bun. Trebuie să schimbăm nu liderii, ci marea majoritate a celor care fac politică.

Atîta timp cît eşalonul doi al politicii româneşti este de tip Gabriela Firea, Niculae Bădălău, Codrin Ștefănescu, Liviu Pleşoianu, Lia Olguţa Vasilescu şi Eugen Nicolicea, şansele noastre sînt minime.

E firesc să fim dezamăgiţi de ceea ce vedem în jurul nostru. Dar asta nu justifică renunţarea. Soluţii pe termen foarte scurt nu există, fiindcă pentru prea mult timp ne-am „pişat pe el de vot“ şi ne-a păsat numai de propriile noastre funduri. Am acceptat că e normal să fim minţiţi de politicieni şi să închidem ochii la corupţia din jurul nostru atîta timp cît a fost în avantajul nostru sau al familiei noastre. Ne-am obişnuit să ne pricepem la orice, să avem opinii pe care apoi să le promovăm ca adevăruri indubitabile doar pentru că le-am mai auzit spuse. Dacă ne schimbăm noi şi ajutăm fiecare dintre noi schimbarea unui prieten sau a unui coleg, viitorul va fi mult mai bun.

Dragnea este idealul unei bune părţi a românilor. Al celor care cred că şmechereala, şpaga bine plasată, nepotismul şi lăcomia sînt ingredientele necesare unei cariere de succes. Deocamdată, noi, ceilalţi, sîntem minoritari.

La fel ca mama, şi eu sînt convins că nu pentru mult timp.

Foto: Cosmin Bumbuț