„Nimeni nu va comanda un vin căruia nu-i poate pronunţa numele“

La ediţia a doua a festivalului vinului Wine Up de la Cluj, pe lîngă tîrgul propriu-zis, au fost organizate degustări şi o mulţime de alte evenimente legate de vin şi cultura vinului, chiar în sens larg. Dan C. Mihăilescu, Marius Chivu şi Sever Voinescu le-au vorbit producătorilor de vin despre Homer şi Omar Khayyam, despre Eminescu, Bacovia şi Fănuş Neagu. Printre invitaţii festivalului s-au numărat, bineînţeles, specialişti şi maeştri ai vinului străini. Am stat de vorbă cu doi dintre ei.

Essia AVELLAN, maestru al vinului, specialistă în şampanii, din Finlanda

Am aflat că sînteţi una dintre foarte puţinele femei din lume care pot evalua şampania şi vinul spumant într-un mod profesional. Participaţi la degustări, sînteţi membră a juriului Champagne & Sparkling Wine World Championship şi in­vitată la cele mai prestigioase evenimente legate de şampanie şi vinuri spumante.

Da, sînt una dintre foarte puţinele femei din lume specializate în şampanie.

Cum explicaţi faptul că în activitatea asta de degustare a vinului şi cu atît mai mult a şampaniei sînt implicate aşa de puţine femei?

Cred că, de la origini, industria vinului a fost o industrie masculină. Dar lucrurile se schimbă. Sînt tot mai multe femei producătoare de vinuri, tot mai multe jurnaliste specializate în domeniul vinurilor, dar pentru schimbările astea e nevoie de foarte mult timp.

Trebuie să ţineţi un regim special de viaţă aşa încît să nu vă fie afectate calităţile speciale de degustătoare?

Nu, doar trebuie să fiu atentă să nu mă îmbolnăvesc, să nu răcesc. Altfel, e nevoie de cît mai multă exersare a degustării. Trebuie să exersezi tot timpul, cît mai mult posibil. Exerciţiul e cel mai important lucru în acest domeniu. Eu degust cel puţin o mie de soiuri de şampanie şi vin spumant pe an, uneori poate chiar două mii.

Uau! Dar la o sesiune, cîte soiuri puteţi degusta?

Dacă e nevoie, pot să degust cel mult 130 de soiuri într-o sesiune, dar dacă este după voia mea, prefer să fie circa 70 de soiuri la o degustare, adică într-o zi.

E impresionant şi se pare că, de fapt, meseria dvs. este foarte grea şi nici pe departe atît de plăcută sau amuzantă pe cît s-ar putea crede.

Da, aşa e, oamenii îşi închipuie în general că a fi degustător de vinuri este ceva foarte amuzant. Dar, de fapt, e foarte dificil. Trebuie să fii corect în aprecierea fiecărui vin, trebuie să-ţi menţii concentrarea de fiecare dată, nu-ţi poţi permite altfel.

Presupun că, pe de-o parte, la o degustare se aplică nişte criterii sau nişte reguli oarecum ştiinţifice, iar pe de altă parte, lucrurile ţin şi de părerea subiectivă a degustătorului, de gusturile lui personale. În ce proporţie se aplică aceste două elemente atunci cînd se face o eva­luare?

Da, este o întrebare. Tehnic, trebuie să fii pregătit să poţi analiza oricînd, la orice vin, elemente ca TCA-ul, adică eventualul „efect de dop“ (un defect des întîlnit care poate proveni de la dop sau din cramă), gradul de alcoolizare, textura… Dar, în acelaşi timp, există şi partea personală, care ţine de propriul gust al celui care evaluează, şi e vorba de nişte lucruri foarte individuale. Aş spune că într-adevăr e o chestiune ce ţine în mare parte de fiecare persoană, poate că pînă la urmă e vorba de jumătate-jumătate, analiză obiectivă şi analiză subiectivă. Şi ai nevoie şi de partea de analiză tehnică, dar şi de experienţa degustătorului.

Un degustător trebuie să aibă o memorie cu totul specială a gusturilor şi a mirosurilor. E ca şi cum ai avea în minte o întreagă bibliotecă (poate, mai bine zis, vinotecă) cu rafturi şi răftuleţe în care poţi aşeza orice vin nou gustat?

Exact aşa funcţionează. Bibliotecă e cuvîntul potrivit. Fiindcă tocmai asta faci, îţi construieşti o întreagă bază de date în minte şi, de fiecare dată cînd guşti ceva nou, apelezi la ea şi compari cu baza de date pe care o ai în minte, nu porneşti de fiecare dată de la zero.

V-aş întreba care e diferenţa între a degusta un vin obişnuit şi un vin spumant.

Nu foarte mare, de fapt. Vinurile spumante sînt ceva mai greu de degustat şi apreciat, pentru că sînt ceva mai delicate şi pentru că, dincolo de cele cîteva elemente comune care se pot evalua şi la vinurile obişnuite, la cele spumante intervine şi problema bulelor de gaz. Cum se comportă aceste bule, cum se simt, cît timp durează în pahar. Deci e ceva în plus de apreciat.

Presupun că şi la şampanie, ca în mai toate domeniile, lucrurile se schimbă, gusturile consumatorilor se schimbă, piaţa se schimbă. Există vreun trend anume în acest moment pe piaţa şampaniei şi a vinului spumant, ceva demn de semnalat?

În primul rînd, aş spune că e o adevărată creştere în domeniul vinurilor spumante, pentru că multora au început să le placă vinurile uşoare. Se beau multe vinuri uşoare şi tot mai multe vinuri spumante uşoare în întreaga lume. Unul din motive este acela că tot mai multe femei beau vin, iar vinurile spumante sînt în general pe gustul femeilor. Şi vinurile spumante se schimbă la rîndul lor. Acum nu mai vorbim doar de şampanie (cea produsă sub acest brand – n. red.), ci şi de vinuri spumante din toate colţurile lumii. Tot mai mulţi producători de vinuri nu doar din Europa, ci şi din Australia şi pînă în Chile îşi creează tot mai multe departamente speciale de vinuri spumante pentru că aceste vinuri devin o categorie din ce în ce mai interesantă din punct de vedere comercial.

Sînteţi pentru prima oară în România. Cum vi se pare acest festival? Ce puncte tari i-aţi descoperit, ce recomandări aţi putea face organizatorilor?

Am fost impresionată de acest eveniment pentru că a fost aranjat evident cu gîndul la vizitatori. E o experienţă plăcută, locul e minunat şi totul frumos, ai acces rapid la tot ce e în jur. Şi nu în ultimul rînd, selecţia de vinuri e foarte bună, iar după… poate urma experienţa unei cine în oraş. Nu te opreşti cînd evenimentul se închide, ci poţi continua experienţele la un restaurant din oraş, unde te poţi întîlni cu producătorii şi schimba experienţe şi impresii cu ei. În altă ordine de idei, cred că, deşi sînteţi o ţară cu o mare producţie, e nevoie să faceţi multe pentru a vă promova imaginea vinurilor voastre în străinătate şi pentru a le putea vinde pe scară mai largă. Aveţi o foarte interesantă varietate de vinuri originale, care ar putea deveni apreciate şi în rîndul comunităţii internaţionale pentru că, poate, oamenii nu mai sînt interesaţi doar de Cabernet şi de Chardonnay. Mai vor şi altceva.

Peter McCOMBIE, maestru al vinului din Marea Britanie

Sînteţi unul din membrii juriului International Wine Challenge. Aţi venit pentru prima oară la acest tîrg de la Cluj. Cum vi se pare?

Sînt prima oară în România şi nu ştiam mare lucru despre vinurile româneşti. Cred că în Marea Britanie nu avem o percepţie prea clară despre ţara dumneavoastră sau despre vinurile ei. Ştim doar că e o ţară din estul Europei, fostă comunistă, apropiată de Bulgaria, iar vinurile ei sînt ieftine. Mai e şi problema cu emigraţia despre care se tot discută în Anglia. În condiţiile astea e cît se poate de interesant pentru mine să fiu aici, cu mintea cît se poate de deschisă, sper. Şi am găsit chiar vinuri interesante. Ce e interesant? Cred că e o varietate clară de soiuri internaţionale dintre care unele sînt foarte bune, dar sînt şi cîteva varietăţi locale, româneşti, care cred că pentru piaţa noastră ar putea fi foarte interesante. Mă gîndesc la Feteasca neagră, care e chiar un soi foarte interesant. Iar noi, în UK, căutăm lucruri diferite. Dar avem vinuri din Noua Zeelandă, Chile, Africa, Franţa, Australia şi cred că va fi foarte greu să pătrundeţi pe piaţa britanică.

Ce credeţi că ar fi de făcut?

În primul rînd cred că provocarea principală ar fi în felul în care oamenii ambalează vinurile, în felul în care le prezintă. Consumatorii noştri sînt de multe ori loiali unui brand sau unei ţări şi trebuie să te lupţi cu asta ca să introduci un vin nou sau dintr-o altă ţară.

Am auzit că mult timp au fost distribuitori de vin din Europa care se fereau de vinurile româneşti din cauza unei practici din partea producătorilor din România, care era prin anii ’90, sper că astăzi nu se mai întîmplă, şi anume aceea prin care se oferea un lot de probă pentru degustare, un vin care era foarte bun şi apoi, înţelegerea odată încheiată, producătorul livra restul cantităţii ambalată la fel, dar de o calitate mai proastă.

Ştiu. Prima mea dragoste au fost vinurile italieneşti, iar italienii fac şi ei treaba asta. Chianti uneori nici nu era Chianti. Şi cred că integritatea e importantă. Să ne amintim şi ce s-a întîmplat în Austria, şi acolo a fost un mare scandal în urmă cu douăzeci de ani, care le-a afectat industria. Dar acum vinurile lor par să fie mult mai bune. Reputaţia e ceva foarte important. E nevoie să stabileşti încrederea şi s-o menţii. Şi mai cred că, în această industrie, producătorii dintr-o ţară trebuie să coopereze între ei pentru a avea succes pe pieţele internaţionale. Să se susţină unii pe alţii. Asta e cam greu uneori. Noi avem o vorbă în Anglia, care spune că un val mare ridică toate bărcile. Dacă te promovezi singur ai o şansă, uneori poate fi un avantaj, dar dacă toţi producătorii dintr-o ţară se susţin unii pe alţii, e mult mai bine pentru toţi. Dar la italieni, de exemplu, iar ajung la ei, lucrurile astea nu funcţionează.

Păi, sîntem înrudiţi. La noi însă, asta e o problemă serioasă şi fiindcă, dincolo de unele lucruri legate de natura umană, după comunism lumea se teme în general de asocieri, de formule care aduc aminte de lucrul în colectiv.

Poţi găsi tot felul de exemple. Spania, de pildă, e vestită drept ţara vinurilor roşii. Dar există şi un vin alb, Albarino, din nord-vestul ţării, din Galiţia, un vin care se poate găsi în aproape toate restaurantele din Marea Britanie. Şi asta, în bună parte, pentru că producătorii din acea zonă colaborează în promovarea acestui vin, chiar dacă unii îl fac mai bun şi alţii mai puţin bun. Dar e un brand pe care te poţi baza şi oamenii ştiu despre ce e vorba.

Aici, am degustat ieri nişte vinuri foarte bune. Şi erau şi destul de bine ambalate. Ambalajul, sticla, contează fiindcă, atunci cînd o vede pe raft, omului trebuie să-i placă cum arată ca s-o aleagă. Dacă nu arată bine sau pare ceva prost, n o va lua. Şi mai trebuie să aibă şi un nume care să poată fi uşor de pronunţat. Într-un restaurant, de exemplu, nimeni nu va comanda un vin căruia nu-i poate pronunţa numele. De asemenea, culoarea e importantă, identitatea e importantă. Iată, observ că România are o mulţime de vinuri care, conform sistemului european de clasificare sînt DOC, adică denumire de origine controlată. Dar, de fapt, cît de mult contează asta în realitate? Noi nu ştim numele vinurilor româneşti. Poate doar cîteva, de exemplu Prince Ştirbey. Cred că în România, dacă industria găseşte parteneri buni, specialişti în vinuri, buni specialişti independenţi în comerţul de vinuri, lucrurile ar putea începe să funcţioneze.

a consemnat Andrei MANOLESCU