Experiență „cît mai reală”? Adrenalină? Viață trăită pînă în rărunchi? Libertatea aia „în care simți că trăiești cu adevărat”? Pe-astea le-am căutat, indiferent unde ne găseam. Și indiferent cît de bine sau cît de prost o duceam cînd visam la aceste deziderate. Dacă trăiam în lumea occidentală, ne plictiseam de imperfecțiunile prosperității. Dacă trăiam dincoace de Cortina de Fier, simțeam pe proprie piele ce-nseamnă să fii deținut într-o închisoare uriașă, care se pretindea paradisul egalității. E drept, ca trăitor în lumea occidentală, puteai s-o duci și foarte prost, să nu-ți găsești locul, să fii complet nefericit și dezvrăjit. Așa cum, în comunism, puteai s-o duci grozav. Să trăiești la niște standarde care depășeau cu mult nivelul celor care o duceau foarte bine „afară”. E la fel de valabil că, așa cum puteai scăpa oricărei definiții și puteai trăi între categorii clar delimitate, în Occident, la fel de bine puteai să fii și un navigator iscusit printre nuanțele lumii comuniste. Pe de altă parte, evident, lumea mare în care trăim nu se limitează la ceea ce numim „Occident” și „Europa de Est”. Dar în alte spații, enorme ca întindere și profund diferite cultural, vorba lui Thomas Mann, timpul are suficientă vreme și destul loc să se lăfăie liniștit în orice. Poate, mai ales, în noțiunea de „altfel”.

Însă presiunea discursului despre libertate, dorința nestrămutată de a merge, întotdeauna, mai departe, indiferent de consecințe, vine din partea asta de lume. Din spațiile delimitate de granițe „fin dantelate”, unde timpul n-are niciodată vreme să aștepte și bate din picior, cu nerăbdare, la cea mai mică întrerupere a mișcării lucrurilor. Iar de la Epoca Luminilor încoace, baterile astea din picior au devenit niște bîțîieli continue. Timpul n-a mai avut răgaz, mai ales în ultima sută de ani, nici măcar să ia un loc la masă, să-și tragă sufletul. Și-așa s-au potrivit lucrurile, că a apărut un soi de isterie a competiței. Nu doar cu timpul. Ci cu orice. O competiție a cărei direcție, acum, însemnă „peste tot”. Nu doar timpul face parte din atelajele pe care la cărăm în viteză după noi, odată ce ne-am aliniat la start și-am plecat în cursă. E, oricum, o hărmălaie de nedescris, în care totul se amestecă, de la conștiință pînă la nemurire, de la energii fără sfîrșit pînă la colonizarea altor planete, și de la drepturile și libertățile oricărei ființe pînă la proiecte de pachete de legi pentru mașinile dotate cu inteligență artificială.

Dincolo de toate lucrurile astea – care pot fi înșiruite pe o listă foarte lungă – stau o neliniște și-o mîncărime interioară, care ating orice mișcare am face. Fie ea cu trupul, fie cu gîndul. Nu mai e vorba despre lucrurile în sine, despre treburile de care ne-am apucat la un moment dat. E vorba despre spectacolul lor. Treburile de care ne-am apucat au rămas mult în urmă. Au apărut ideile și defilarea lor pe scenă. Pe urmă, ne-am plictisit și de astea, pentru că nu-s un spectacol prea ușor de înghițit. Iar de la un moment dat încolo „nici nu se mai înțelege nimic”. Plus că e și destul de plictisitor. Așa că am înlocuit tot ce se putea înlocui. Nici măcar cei mai deștepți dintre noi nu mai pot acoperi – cum se întîmpla acum cîteva sute de ani – mai multe teritorii ale cunoașterii. Teritoriile astea au devenit atît de largi încît nici o ființă umană nu mai poate cunoaște măcar unul singur în întregime. Așa că am înlocuit orice formă de adevăr și orice formă de cunoaștere. În locul lor am așezat opinia. Și, mai ales, dreptul la opinie. Imediat, spectacolul s-a animat. Am devenit mai interesați și mai participativi. Pentru că povestea s-a transformat într-una interactivă.

De aici încolo, doar cerul e limita. Spectacolul nostru a ajuns extrem de departe. S-a autonomizat. A devenit el însuși. Se face pe sine. Se scrie, se produce, se promovează, se organizează în episoade, se arată pe scenă și își gîndește continuările. Știința și-a construit și ea propriul templu, de unde se dau spectacole grandioase. Pentru că verdictele ei creează suspans. Nici unul nu e valabil pentru mai mult timp decît zborul unei efemeride într-o rază de soare. Imediat vine un alt verdict, dintr-o altă perspectivă, dintr-o altă opinie științifică, schimbînd imediat paradigma. Teribil ne plac schimbările de paradigmă. Au devenit mai pasionante decît geometriile variabile ale cuplurilor din telenovele. Iar oamenii de știință au devenit actori și sacerdoți.

Actorii de meserie au dispărut și ei, lăsînd în locul lor alte feluri de sacerdoți. La mare concurență cu oamenii de știință. Noii oameni ai scenei, dincolo de rolul din spectacol, dețin, evident, și opinii. Pentru că spectacolul continuă acum și dincolo de reprezentația clasică. Dacă n-ar continua, am pierde interesul. Trebuie „să stăm calzi”. Să nu ne dezlipim de cel mai prețios vehicul de deplasare în contemporaneitate: inteligența emoțională. Și e luptă mare între sacerdoți. Una pe care, la scara mică, a existenței fiecăruia dintre noi, o imităm. Pentru că opinia e sacrosanctă. Uneori ne poate salva comunitatea, în modul cel mai serios, din situații grave. Și-abia acum simțim că trăim cu adevărat. Dreptul la exprimare e, de multă vreme, oale și ulcele. Nu prea făcea spectacol. Pentru că lăsa să se vadă diferențele între oameni. Alea de talent, cultură, orizont al cunoașterii, chiar și pe alea de bun-simț. Iar diferențele nu ne plac. Ideea e să ne bucurăm de asemănări. Dreptul la opinie rezolvă, deocamdată, cheia de boltă a lumii noastre. Chiar dacă opiniile, uneori, nu seamănă între ele, cel mai important lucru e că le avem. Iar asta ne face asemănători. Și de aici rezultă cea mai recentă formă de confort contemporan. Iar rîndurile de mai sus nu sînt vreo respingere a minunatei lumi noi. Dimpotrivă. Sînt doar o caldă îmbrățișare a ei. Atît cît se mai poate face așa ceva, deocamdată, în vreme de molimă.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.