„[D]acă creștinismul ar fi fost oprit din creștere de vreo boală mortală, lumea ar fi fost mithraistă.” Acest pasaj din Ernest Renan, vechi de aproape un secol și jumătate deja, este una dintre cele mai frecvent citate afirmații din istoria religiilor. O reiau aici doar din cauza lui Ridley Scott. Spre deosebire de alți zei antici, figura lui Mithras e azi aproape absentă din cultura de masă; faptul că, în serialul SF din 2020, Raised by Wolves, vine vorba regulat de adepții mithraismului și de lumea dominată de ei aproape i-a făcut pe istoricii religiilor să scape înghețatele din mîini. Dacă ar ști bietul Renan...!

Mithras e într-adevăr cu totul altceva decît divinitățile din tradiționalul panteon greco-roman. E, de pildă, unul dintre cazurile rare în care asistăm istoric la nașterea unui zeu, conceput de o mînă de inși super-deștepți și puternic elenizați din elita anatoliană (Commagene) sau italiană (Roma/Ostia), cam o jumătate de secol după nașterea lui Hristos. Mithras era bineînțeles un vechi zeu indo-iranian al luminii și adevărului, dar misteriile lui clasice sînt puse la punct și lansate pe piață ca o religie cosmică de factură greacă, nu orientală. Mai cunoaștem exemplul cultului lui Glykon, introdus, cum povestește Lucian, de impostorul Alexandru, tot în Anatolia, dar între cele două e o diferență enormă de anvergură spirituală. Glykon a fost o farsă care a prins cîțiva ani, cu un mic moment de glorie datorat unei slăbiciuni a lui Marcus Aurelius. În schimb, religia lui Deus Sol Invictus Mithras, ultima adoptată pe scară largă în Imperiul Roman păgîn, este populară în secolele II-III din Britannia în Arabia, cu dedicații către zeu găsite în aproape 450 de situri arheologice.

Deja în vremea lui Traian, legionarii răspîndesc rapid misteriile mithraice utilizînd căile de comunicație ale infrastructurii militare, mai ales la Rin și la Dunăre. Lucrul e firesc pentru o religie ierarhică, a loialității și camaraderiei, a meselor rituale în comun și inițierilor (probabil) violente, care merg la suflet într-un mod bizar. Peste această osatură cazonă se așterne și o mantie de speculație asupra destinului sufletului, adesea expediată de cercetătorii mai vechi drept astrologie și-atît. Adepții treceau, ce-i drept, prin șapte trepte de inițiere (gradele fiind corax, nymphus, miles, leo, Perses, heliodromus și pater), fiecare sub protecția unei planete.

În arta mithraică, esențială era imaginea zeului triumfător înjunghiind un taur, sacrificiu cosmogonic săvîrșit la cererea Soarelui. Imaginea fusese gîndită de inițiatorii cultului plecînd, măcar formal, de la imagini ale lui Nike înaripată jertfind taurul. Oricum, tauroctonia mithraică avea o formă canonică, așa încît reliefurile din zona zidului lui Hadrian nu prea diferă de cele de la Dura Europos, la 4.500 km distanță. Faptul că scena nu putea lipsi din peșterile și spațiile de cult subterane ale lui Mithras explică de ce au fost descoperite pînă azi vreo 700 de reprezentări de acest tip. Standardizarea asta nu exclude însă un sistem simbolic mai complex poate decît în oricare altă artă a primelor secole imperiale. La un prim nivel de interpretare, tauroctonia ar putea codifica, ziceam, o hartă a constelațiilor (Perseus, Taurus), influențată de concepții astrologice babiloniene și elenistice. Misteriile lui Mithra încorporau însă atît elemente ale dualismului iranian, cît și urme ale unor speculații platoniciene și stoice. Echipa care le-a conceput a evitat în orice caz să creeeze o doctrină rigidă, propunînd mai degrabă o viziune eclectică asupra lumii, pe care să și-o negocieze și calibreze fiecare în contextul social și religios al comunității mithraice. Ambițiile teologice făceau probabil loc rigorilor unui cult militar cu resorturile unei francmasonerii.

Pentru că sursele scrise nu ne spun aproape nimic despre substanța acestei religii, ezoterice prin natura ei și fără o „carte sfîntă”, se întîmplă un fenomen curios: Mithras e unul dintre acei zei care nu pot fi studiați decît arheologic. Din fericire, se cunosc azi vreo 200 de sanctuare ale lui în tot imperiul, care pot fi analizate în fel și chip. Epigrafia  are și ea o contribuție esențială aici, dat fiind că s-au păstrat cam o mie de inscripții puse de adepții lui Mithras, între care, din cîte știu, nici o femeie; o inscripție controversată din Tripoli, pe la 300 d.Hr., pare să ateste o femeie cu gradul lea (leoaică). Ritualurile nu pot fi însă reconstituite decît foarte ipotetic din arhitectura acestor sanctuare sau din iconografia mithraică – de aceea e esențial că pe lîngă asemenea surse apar și alte descoperiri arheologice recente din cîte un mithraeum precum cel de la Tienen, în Belgia. De acolo provin 14.000 de oase de animale, găsite acum vreo 20 de ani, și reprezentînd, dincolo de cîteva animale interesante doar simbolic, nu și gastronomic, resturile banchetelor dintr-un festival de cîteva zile, sau poate ale unui singur banchet pentru 300 de persoane (analiza arheozoologică arată că erau mîncate numai animale de sex masculin). Mai mult de 700 de vase, multe pentru ars tămîie, au fost sparte și îngropate ritual, printre care unul extrem de rar, cu un șarpe de ceramică înăuntru, prin a cărui gură aflată la exterior ar fi putut țîșni vinul odată fiert.

Voi reveni la citatul provocator al lui Renan (mai provocator decît ar fi cazul) săptămîna viitoare, cînd aș mai zice două vorbe despre prezența lui Mithras în Dacia – și despre raporturile lui cu creștinismul.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: Mithras tauroctonul, marmură, secolul II d.Hr., Getty Museum