Ivan Patzaichin a murit. Avea 71 de ani. Era tînăr, era bătrîn? Depinde de cît a trăit. Cît a făcut umbră pămîntului degeaba şi cît a acoperit soarele cu faptele lui. După figură, era bătrîn. În locul de unde se trage, mai toţi se nasc bătrîni, precum acele vieţuitoare care vin pe lume pregătite să omoare ca să nu fie omorîte. Ivan avea o faţă brăzdată, plină de poveşti. Era bătrîn de baştină şi de muncă, de săpat în ape precum truditorii la nesfîrşitele canale ale unei ţări care a scos din bube, mucegaiuri şi puroi mereu campioni noi. Restul nu conta. Dar Ivan nu prea era din ţara aia, deşi era fix produsul ei. Nu era pentru că venea cu altceva în el, cu alte tradiţii, cu genul acela de filon în care se baricadează grupuri etnice mergînd paralel cu istoria. De fapt, Ivan era tînăr, incredibil de tînăr, deci a murit tînăr. Oricînd ar fi murit, tot tînăr ar fi fost. Ivan nu putea să moară bătrîn pentru că nu îi stătea în fire să îmbătrînească. Era mereu entuziast, zîmbind timid, împărţind atenţie şi indulgenţe multora nevrednici de cadourile lui. O ştiu pentru că sînt unul dintre ei. Cetăţeni minusculi se puteau trezi admiraţi de acest uriaş pentru o vorbă inspirată sau doar pentru că muncesc pe un ogor pe care el îl preţuia. Tipul iubea oamenii, iubea tinerii şi tinereţea, era fericit de lumile noi care se nasc cu fiecare generaţie. Putea să mai trăiască? Poate că asta e întrebarea. Lia Manoliu, Iolanda Balaş, Ivan puteau să mai trăiască dincolo de momentul dispariţiei lor? Sportul ucide repede în acelaşi timp în care îţi oferă mai multe vieţi? Posibil. Cunosc mărturii de mari sportivi care spuneau că înghiţeau cu pumnul pastile fără să li se spună şi fără să întrebe despre ce bagă în ei. E o zonă întunecată care face ruşine sportului nostru cîtă vreme va rămîne aşa. Nu ştiu de ce a murit Ivan, ştiu doar că a dispărut un trup şi nimic mai mult. Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Îl văd, îl aud. E aici. E omul care îmi spune mereu că nu trebuie să fii un soi de psihopat al performanţei ca să ajungi o legendă. Că poţi trăi firesc printre muritorii din carne şi oase fiind în acelaşi timp un nemuritor. Ivan nu e o statuie, nici măcar soclul de sub ea. E omul care va merge mereu pe stradă alături de noi, făcîndu-ne să ne credem mari şi tari. Stă şi se uită alături de noi cum trupul lui se depărtează. Apoi o să ne strîngem mîna şi o să ne promitem că ne vom revedea, într-o altă zi cu soare.