Ce furios era deunăzi colegul meu geometru, Reluș Sirob-Minifren! Mergea avîntat prin Universitate și gesticula agitat. Cum m-a văzut, a venit întins la mine. „Bătrîne, mi-au făcut-o maimuțoii ingrați, dar nu mă las. Lupt pînă îi înving cu armele lor.” Sesizînd, pesemne, expresia mea perplexă, Sirob a adăugat, nervos, explicații: „Acum o săptămînă a avut loc ceremonia închiderii proiectului academic Nihil sine Duo... Da, știu, vrei lămuriri asupra denumirii! A fost ideea mea, în urmă cu cinci ani, cînd a debutat marele grant, să înlocuim tradiționalul Deo – Dumnezeu – cu Duo – Doi. Construiam astfel o frumoasă metaforă ce trimitea la specificul nostru (și al proiectului, desigur) – disciplina matematică. Nimic fără Doi (în loc de Dumnezeu). Adică cifra 2, le-am detaliat atunci colegilor. Adică, pentru oamenii deștepți, capabili să gîndească abstract, știința matematică, disciplina aritmetică. Nimic fără Matematică, fără Aritmetică deci. Le-am zis partenerilor: doar nu vreți să înțeleagă tot prostul din prima sensul titlului cercetării noastre amplu finanțate. Au acceptat și așa a rămas. Observi, prin urmare, că am fost un personaj esențial, fundamental, în proiect de la bun început. Timp de cinci ani am muncit ca un rob pentru ducerea lui la bun sfîrșit, emițînd, periodic, idei strălucite, de tipul ăsteia cu Duo... Eu i-am învățat pe băieți cum să fenteze dubla raportare, cum să dozeze sumele de investiții, ca să rămînă cîte ceva și pe lîngă, pe cine și pe ce post să angajeze pe termen lung, mediu sau scurt etc., etc. Nu mai insist. Fără mine totul se ducea de rîpă. Și ce să vezi, omule, la ceremonia de închidere a proiectului? Trădare pe față! M-am dus, cu entuziasm, în Aula Magna, mi-am luat mapa festivă de la ușieri și m-am așezat în rîndul întîi, zîmbind politicos participanților la eveniment. Deschid apoi mapa. Oroare! La pagina dedicată membrilor grant-ului, găsesc toată floarea cea vestită a Universității (cu poze, osanale, plecăciuni de tot felul), mai puțin pe... mine! Eu, Codrine, nu eram trecut pe listă, nu mă număram printre ei! Nu tu fotografie, nu tu osanale, nu tu plecăciuni, nu tu nimic. Nici măcar amărîtul de nume, Reluș Sirob-Minifren, ori inițialele, RSM, nu se ițeau, fie și timid, pe vreun colț uitat de pagină. Niente, nada, nothing, mon cher!

Am crezut că mă prăbușesc. O asemenea umilință nu am trăit niciodată. Imediat m-am dus la directorul de proiect. Chiar acolo, în Aulă. L-am abordat direct. Ce făcuși cu mine, frățică? La ce ladă de gunoi m-ai aruncat?... S-a uitat speriat pe listă, s-a fîstîcit și a spus că e o greșeală regretabilă a celui care a prelucrat datele. Și-a cerut scuze și a promis că va remedia eroarea pe site-ul proiectului, unde se postase varianta electronică a mapei festive. Deși mînios, am fost de acord. Oricum, pentru formula tipărită nu se mai putea face nimic. Mă consolam că hîrtia în cauză va ajunge, inevitabil, la gunoi, mai devreme sau mai tîrziu, pe cînd, pe pagina online, voi fi prezent forever. Am stat ca pe ghimpi la ceremonie și cocktail, iar, pe seară, am alergat la primul computer să verific site-ul. Oroare! The horror! Adăugaseră, într-adevăr, o poză nouă, însă nu era a mea!! L-am recunoscut rapid pe Nea Pătlăgel, portarul de la corpul nostru de clădire. E inconfundabil tipul, din cauza formei severe de strabism de care suferă. În plus – oh, zei și zeițe! –, în plus, dedesubt, numele meu fusese făcut harcea-parcea. Scria Relob Siropuș-Olifren în loc de Reluș Sirob-Minifren. Turbat, am înșfăcat telefonul și l-am sunat pe director. Vă tai, vă spînzur, vă frig, am urlat. Iarăși fîstîceală, zăpăceală și explicația – OK, admit, încă acceptabilă – că, din cauza pandemiei, a lucrului de la distanță și a purtatului măștilor, cel de la prelucrarea datelor ar fi uitat chipurile și numele membrilor proiectului, documentîndu-se, heirupist, de pe Internet. Bine, am zbierat, uite, trimit eu, pe e-mail, o fotografie și identitatea transcrisă, ad litteram, din buletin. Corectați numaidecît, pentru numele lui Dumnezeu! M-a pozat fiu-meu cu un aparat profesional, ca la Poliție, din față, din ambele laterale și din spate. Am făcut duble și cu mine purtînd mască! Pentru siguranță, ca să nu se nască din nou ambiguități. Am trimis cu celeritate imaginile pe adresa oficială a proiectului și pe cea personală a directorului. Am așteptat înfrigurat, transpirat, toată noaptea. În zori, am accesat, tremurînd, site-ul. Stupoare! Stupor! Dispăruse fotografia lui Nea Pătlăgel, dar, în locul ei, răsărise – ah, îmi vine să plîng – poza întîiei mele neveste zîmbind sadic. Legenda, și ea, stupefiantă – Madame Sirobovary! Am înghițit calmante cîteva zile.

Acum însă le-am copt-o. Am soluția! Tot la sugestia mea, s-a achiziționat cîndva, din banii proiectului, o imprimantă 3D. Mă duc la sediu și mă printez în trei dimensiuni. După aia, pun această variantă A MEA în holul clădirii. Voi scrie deasupra Nihil sine Reluo!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.