Expresivitatea limbajului popular se manifestă intens în denumirile locului îndepărtat, văzut în genere ca destinație nedorită, evocată în caracterizări depreciative și în imprecații, în tonalitate comică. Multe dintre formulele cu acest sens includ personajul demonic – la dracu-n praznic, la mama dracului, la mama naibii –, implicat în scenarii pitorești: unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a pierdut dracul potcoavele, unde și-a spart dracul opincile etc. O serie de variante (despre care am vorbit altă dată), mai puțin frecvente astăzi, includ alte personaje și alte acțiuni: unde și-a dus mutul iapa. unde-a dus surdul roata etc.

O formulă bine cunoscută în secolul al XIX-lea, dar care a ieșit cu totul din uz, este la Mărul Roșu. O găsim la Alecsandri, în Sînziana și Pepelea, în scena în care personajul Pepelea face, în crescendo, oferte înșelătoare de ghidare: „Vă duc și pînă la «măru roș», dacă vreți, și pînă la calea-ntoarsă (...) Și pînă la dracu-n praznic. Dusul pînă la calea-ntoarsă este un tipic joc lingvistic popular, în care orice scop serios al deplasării se anulează, în glumă, fiind prezentat ca pură inutilitate (cam ca în explicația „te duci ca să ai de unde te-ntoarce”). La măru roș (sau Mărul Roșu) poate să ni se pară azi evocarea unui reper real din peisaj sau a unei localități oarecare, dar are o istorie mai complicată. La Alecsandri apare și în alte contexte, în teatru și în poezie: „du-te, val-vîrtej, pînʼ la Măru roș” (Nobila cerșetoare); „Lumea tremură și zice: / Babă, strechie de dor / Duce-te-ai într-un picior, / Val-vîrtej de pe aice, / Pînă-n iadul arzător / (...) Pînă-n fund la mărul roș” (Zilele babei). Formula a fost folosită și de Caragiale, în contexte care riscă să nu mai fie înțelese azi, de exemplu: „În cazul cînd rușii vor amenința Țarigradul, reședința împărăției otomane se va muta la Mărul-Roșu (Gogoși, în Claponul, 1877). Și mai interesant e pasajul în care sînt acumulate mai multe expresii colocviale conținînd toponime: Formule topografice. Cînd un casier spală putina și lasă în casă tufă de Veneția, se cheamă că a plecat la Mărul Roșu, sau că s-a dus la Țurloaia” (Cronica, în Constituționalul, 1889). Despre originea expresiei la Mărul-Roșu a scris în mai multe rînduri Vasile Bogrea, care a arătat că este vorba de o formulă de origine orientală, existentă în turcă și în greacă, în general răspîndită în spațiul balcanic. Probabil că era destul de populară, din moment ce o întîlnim și în Moldova (la Alecsandri), și în Muntenia, nu doar la Caragiale, ci și în eșantioane autentice de limbă populară (de exemplu, în Glosarul de cuvinte din județul Vîlcea, 1931, al lui Gh. F. Ciaușanu). Expresia se folosea și în imprecații (din Vîlcea, citate de Ciaușanu și de Bogrea): „Duce-te-ai la Mărul-Roșu!”, „Să te duci la Măru-Roșu / Să te văz cînd voi vedea pe moșu!”. Dincolo de unele speculații mitologice actuale, în registrul colocvial formula era pur și simplu echivalentă cu la dracu-n praznic. În Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi (1914), Ciaușanu evoca utilizarea expresiei în conversații reale, în zona Vîlcei: „expresiunea Mărul-Roșu este egală cu limita cunoștințelor geografice pe care le are poporul. Așa, un țăran care făcuse armata la Bîrlad – oraș care pentru el era un fel de finis terrae – îmi spunea că de la Bîrlad încolo «este Mărul-Roșu»” (ediția 2001, p. 21).

În citatul din Caragiale, locul îndepărtat și nedefinit era indicat și prin toponimul Țurloaia. Nici expresia la Țurloaia nu s-a păstrat, cum nu s-a păstrat în uz nici toponimul, satul din Ilfov cu acest nume fiind la un moment dat încorporat în comuna Băneasa, azi cartier al Bucureștiului. Nu cred că expresia efemeră s-ar fi bazat pe distanța (percepută subiectiv) dintre sat și centrul Capitalei, ci mai curînd pe sonoritatea comică a toponimului. Registrul colocvial actual recurge la cîteva asemenea nume de localități pentru a desemna, glumeț, locurile îndepărtate: Cucuieții din Deal, Cuca Măcăii, Văscăuții din Deal. E drept, unele dintre formule nu au conotații demonice, neliniștitoare, determinînd folosirea în formule de imprecație, ci sînt folosite mai ales pentru a indica depreciativ locuri îndepartate de civilizație: „Poți să stai și la Cucuietii din Deal, dacă te simți bine, atunci nu contează țara” (forum.softpedia.com); „Ești de la Cuca Măcăii înseamnă «ești de la capătul lumii!»” (hotnews.ro), „neica nimeni de la văscăuții din deal” (tolo.ro). Uneori formulele sînt asociate, într-o geografie simbolică fără nici o legătură cu cea reală: „mori vechi, antice și de-demult, pierdute între Cuca-Măcăii și Văscăuții din Deal” (pescuitul.ro); „vor fi mutați de la Cuca Măcăii la Văscăuții din Deal” (national.ro). Cuca-Măcăii e un reper apt să intre și în imprecații: „Aţi fost vreodată la Cuca Măcăii? Am auzit această expresie la bunica, era o înjurătură la adresa pisicilor sau a cîinilor!” (cum-se-scrie.ro). În ultimii ani, au apărut cîteva articole și reportaje în care se manifesta surpriza de a constata o mare diferență între locurile reale, accesibile și dezvoltate normal (sate din țară, uneori mai multe cu același nume) și conotațiile de maximă distanțare ale formulelor. De fapt, nu distanța reală contează, ci aceea sugerată de pitorescul numelor. Unele denumiri provin din cuvinte comune care au în alcătuirea lor semantică ideea de ridicătură (cucă, cucuiat), întărită și de precizarea din deal. Numele sugerează astfel izolarea (poate și printr-o apropiere de singur cuc), accentuată comic prin sonoritatea lor, prin lipsa de eufonie a aliterațiilor.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).