Fusei în Viena. Am prestat, relativ civilizat, în timpul zilei, la Agenţia pentru Drepturile Fundamentale. Mi-am luat îndeajuns de multă intersecţionalitate, mainstreaming, framework, flexicuritate, holistic, scalabil, proactiv, leverage, streamline, încît să mă apuce dorul de nişte neaoşe şi relativ tradiţionale meandre ale concretului. Am vrut să mă uit la un discurs de-al lui Iliescu pe YouTube, ca să îmi revin un pic. Dar m-am abţinut, căci am zis să pretind că am maniere. Greu tare.
 
Ideea că ar trebui să facem lucruri practice a părut aberantă majorităţii celor care au fost la întîlnire, oameni care, prin slujbele pe care le au, joacă un rol foarte important în influenţarea politicilor Uniunii Europene. Inventarea unor cuvinte noi-nouţe pe care să le înţelegem numai noi şi rudele noastre cu facultăţuri de fiţe pare să fi rămas cea mai bună soluţie pentru a rezolva situaţia copiilor care sînt chinuiţi să cerşească. Asta, plus folosirea obligatorie la fiecare 30 de cuvinte a sintagmei: „gîndirea în afara cutiei“ – think outside of the box.
 
Tot ce încercam eu să zic pe partea profesională părea să nu auză nima. Am verificat de cîteva ori dacă vorbeam în engleză cu oameni de lîngă mine: am cerut o hîrtie, un pix. Mi-au dat. Eram treaz, lumea amabilă, putea să mă înţeleagă. Cum ziceam ceva de experienţa pe bune în lucrul cu copiii şi cu comunităţi foarte sărace sau folosirea banilor europeni pentru a-i ajuta în mod direct, cum se schimbau lucrurile. Lumea se uita la mine duios, dar compătimitor. Am priceput care era treaba: eram în cutie şi ei gîndeau şi auzeau numa’ în afara ei. 
 
Pînă nu am zis că îi doare holistic şi streamlined în flexicuritate de frameworku’ mainstrimat al intersecţionalităţii pe copiii de pe străzi dacă folosim cuvîntul „vulnerabil“ sau „exclus“ în documentele zeilor de la Bruxelles, nu m-a auzit nimeni. 
 
M-am simţit un pic cam cum m-am simţit prima dată cînd am nimerit în liftul de la nava-mamă (clădirea unde şăd şefii ăi barosani de la Comisia Europeană). Cînd am ajuns la lifturi, era unul deschis şi, în mod civilizat, m-am grăbit să intru, ca nu cumva să îl pierd. Cred că experienţa de aproape două decenii cu autobuzele şi lifturile din România e de vină. Liftul frumos, elegant, dar canci butoane cu etajele. S-a oprit la etajul 4. Eu trebuia să ajung la 7. Uşile au rămas închise. Competent fiind (eram deja în Bruxelles de doi ani), am zis că o fi cu activare vocală. Am zis siet ielegant, cu juma de gură. Niica. Am încercat cu sievăn. Nu a mers. Am zis din nou siet, că doar nu sîntem fraieri: vorbim şi franceza, şi engleza. Nimic, nimic. M-am gîndit să zic un efta în ţigăneşte, dar m-am abţinut. Nu de alta, dar la cît de „deschisă“ era Comisia la vremea aia, blocau liftul şi apoi se lăsa cu dezinfectarea întregii clădiri şi alte probleme. Am zis să fiu responsabil şi să economisesc banii publici, deşi piticii mei protestau rău. Am aşteptat disciplinat să mă scoată cineva din belea. Lifturile erau cu comandă la intrare: e un tablou de control în mijlocul sălii unde sînt lifturile. Acolo apeşi numărul etajului şi îţi răspunde cu numărul liftului în care trebuie să te urci. M-am gîndit cît de tare ar fi fost să mă duc cu o pălărie de gabor într-un lift plin cu oameni îmbrăcaţi super-elegant de la Comisie şi să încep să urlu sievăăăn… regret că nu am făcut-o, dar poate altă dată. 
 
Să revenim, însă. Am decis că ar trebui să fac cum am făcut cu lifturile şi a doua zi am anunţat de dimineaţă că eu sînt interesat să găsim soluţii care să fie nu numai aplicabile, dar şi de înţeles pentru cei despre care discutăm. A fost un pic mai bine. 
 
Seara m-am întîlnit cu Vlad. Omul avea o misiune – era naş în România şi trebuia să găsească ţoale pentru botez. M-a dus într-un magazin din buricul Vienei, aşa cum îi ordonaseră părinţii domnului bebeluş. La etajul trei – ţoale pentru copii. S-a dus ţintă la Armani. Sîntem noi ca fraţii, dar gestul mi s-a părut un pic ostentativ, că doar nu a înnebunit văru’ Guţă să îl pună pe Vlad naş. Am dat-o pe rîs şi am zis că uite-aşa ne copiază românii şi cît de tare e să ai trei luni şi să te caci în Armani pe bune. Ăsta – nimic. Să mergem să vedem şi la Gucci. Am întrebat dacă e naş la Pandele şi Firea, încercînd să aflu în mod discret dacă e vorba de co-etnici de-ai mei. De unde, ăsta se ducea la o familie de co-etnici de-ai lui, adică bancheri. La Gucci, un sacou cît să îmi îmbrac palma a părut să fie soluţia. Asta, pînă cînd ne-am uitat la preţ. Un nimic de 449. De euro. Cu pantaloni, scutece, cămeşe – lejer peste 1000. Am simţit nevoia să întreb dacă ne dau şi o Dacie uzată inclusă în preţ. Doamna nu a apreciat umorul, deşi nu cred că o chema Dacia. Vlad a întrebat dacă sînt şi reduceri. M-am şi gîndit: „Uite, băi, că frăţică s-a deşteptat – scoatem un 15-20% reducere, le zicem la bancheri preţul întreg şi ne îmbrăcăm şi noi pentru anul ăsta din ciubuc“. De unde, ăsta era serios. Voia să cumpere el – ca naş. M-am gîndit că ar trebui să mă botez şi eu de cîteva ori şi unul dintre numele noi o să fie neapărat Vlad. Ce tare ar suna: Valeriu Ciolan Vlad Becali Pandele Firea Salam de la Craiova Nicolae! Doamna de la Gucci a strîmbat rău din nas – atît de rău încît m-am speriat că se dezlipeşte operaţia şi îi cade. Speriat că fac necaz la oameni, am decis că mai bine plecăm fără să mai supărăm lumea. Acasă la Vlad am descoperit o căciulă de dac şi am decis să mai adaug şi Decebal, dacă tot mă bag la schimbări de nume. Deci Decebal Valeriu Ciolan Vlad Becali Pandele Firea Salam de la Craiova Nicolae! 
 
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.