În mediile sofisticate – adică populate, de regulă, cu intelectuali cinici –, lenea este considerată (spre surprinderea celor mai mulți dintre dumneavoastră, poate) o virtute. Lumea bună tinde să o asocieze cu inteligența superioară și, desigur, cu o anumită înclinație către contemplația filozofică. Un personaj fin, care crede despre sine că ar fi, deopotrivă, educat și deștept, îi va disprețui necondiționat pe cei harnici, preocupați carevasăzică prea tare de muncă – munca zilnică, sistematică, încărcată, uneori, de numeroase responsabilități. Chiar trezitul de dimineață sugerează, pentru rafinații de mai sus, un semn de – trebuie să mă exprim fără eufemisme – prostie consolidată. Viața a fost dată pentru o altfel de atitudine, își spun lor înșiși, dar și celorlalți, respectivii ipochimeni. Una de bucurie și libertate a spiritului, senzații ce nu pot fi obținute decît prin relaxarea intelectuală și fizică perpetuă, „autosuficientă“ și, totodată, „autoformatoare“. Efortul permanent, simțul răspunderii, agitația laborioasă, dimpotrivă, ucid gîndirea și, ultimativ, abrutizează. Știm cu toții că există o asemenea viziune în cercurile înalte ale societății. A existat dintotdeauna, ea nu constituie, să ne înțelegem, o cucerire a modernității ori o consecință a civilizației. Din start însă, cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să o clasific drept prejudecată. O prejudecată fundamentată pe o falsă realitate, ca toate prejudecățile bunăoară. În postură de ființă rațională, nu ai de ce să percepi lenea sub auspiciile istețimii, iar hărnicia sub cele ale sărăciei spirituale, fie și din simplul motiv că experiența milenară a umanității ne învață un principiu axiomatic: absolutizările de orice natură nu corespund dinamicii (eterogene) a vieții.

De aceea, sîntem obligați să constatăm că, în toate epocile și în toate ariile geografice, tipologiile omenești, în varietatea lor aparent infinită, au intrat, amestecîndu-se „democratic“, în componența tuturor claselor sociale, grupurilor etnice, structurilor biologice, genetice, psihologice ș.a.m.d., funcționale în sistemele de organizare umană. Complexitatea existenței refuză, în consecință, „încondeierile“ fixe și „categorisirile“ gnomice. O afirmație absolutizantă despre un grup de inși, care pornește de la sesizarea unei (eventuale) dominante comportamentale în interiorul grupului în cauză, se va dovedi, fără excepție, eronată. Propoziția „Americanii sînt generoși“ este complet neadevărată, deși una dintre trăsăturile de bază ale caracterului american rămîne, cu siguranță, generozitatea. Pare totuși stupid să bănuim, de aici, că fiecare exemplar uman al Lumii Noi ar fi strivit de preaplinul propriei sale bonomii. La fel se va întîmpla și cu o construcție (destul de frecventă, din păcate, astăzi, să admitem) de genul „Românii sînt corupți“. Va fi cîștigat ceva teren, la noi, corupția, în ultimul sfert de veac, nici o îndoială, dar faptul nu poate defini in extenso fondul mentalitar românesc. Tot așa cum nu poate exclude, în contrapartidă, noțiunea corupției din mecanica altor identități naționale, faimoase, invers, pentru corectitudinea lor fără cusur. Mă gîndesc la nemți și la nordici, în general. Nu poți zice despre ei, într-adevăr, nici măcar în glumă, că „ar fi corupți“, dar aceasta nu extirpă fenomenalitatea corupției din universul lor. Mutatis mutandis, deduc foarte ușor că nu toți leneșii sînt automat inteligenți și nici toți „workaholicii“ necesarmente simpluți din punct de vedere intelectual.

În cazul ăsta, însă – vor sări, probabil, ca arși leneșii meditativi, subtili și plini de rafinament –, după exemplul folosit de tine, editorialist nefericit ce ești (sclavule al rubricilor săptămînale!), va trebui să acceptăm, negreșit, că deșteptăciunea reprezintă o dominantă a stării de lene și că, într-un anumit sens, chiar o caracterizează pe aceasta. În plus, prizonierule al muncii (robule fără orizont!), după principiul vaselor comunicante, vom recunoaște și că prostia identifică, per ansamblu, starea de hărnicie. Poate că da, răspund (nu avem totuși statistici și cercetări edificatoare), dar, fie și așa, observ că, între inteligentul leneș și inteligentul harnic apare, inevitabil, un decalaj de potențial și utilitate. Ei se află pe trepte diferite de evoluție. În vreme ce inteligența leneșului ajunge un „bun irosit“, posesorul ei fiind definit de sterilitate, inteligența harnicului este fertilă, generînd „progresul“. Oricît de capabil intelectual, leneșul devine dispensabil, în ordinea istorică, pe cînd harnicul are o funcție vitală în marele organism social. Așadar, nu „dominanta“ stabilește regula în acest context, ci „rezultatul“. Iar el se situează, evident, dincolo de orice comentariu. Răsturnînd puțin situația, să precizăm că, și în planul opus, prostul harnic îl bate oricînd pe prostul leneș în cinetica istoriei. Prin urmare, lenea nu e nicidecum o virtute. Ar putea fi cel mult o infirmitate. Mortală, bineînțeles.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.