Cînd doi miniştri francezi, responsabilul cu Externele şi cel cu Apărarea, se duc la Moscova ca să discute cu omologii lor (ceea ce s-a întîmplat luni, 9 septembrie), faptul nu poate trece neobservat. Cînd Parisul anunţă că la sfîrşitul lunii septembrie va găzdui o nouă rundă de discuţii pe tema crizei din Ucraina (în formatul Rusia-Ucraina-Franţa-Germania) înseamnă că se întîmplă ceva în culisele diplomaţiei. La Paris, presa vorbeşte despre un ambiţios „pariu rus“ al preşedintelui francez într-un context favorabil. El ar vrea să readucă Rusia în sfera cooperării europene, chiar dacă drumul se anunţă lung şi, de 15 ani, Vladimir Putin nu face decît să denigreze Occidentul, civilizaţia occidentală, valorile democraţiei şi Uniunea Europeană.

Toţi preşedinţii care s-au perindat de la François Mitterrand încoace au avut, de altfel, un „pariu rus“. Toţi au visat la un „reset“ în privinţa relaţiilor cu Rusia. Si patru dintre ei, Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy, François Hollande şi Emmanuel Macron, l-au avut ca interlocutor direct pe Vladimir Putin (în ciuda faptului că uneori acesta era ba preşedinte, ba prim-ministru, joc pe care mai tîrziu l-a oprit).

Dintre toţi, Vladimir Putin s-a înţeles cel mai bine cu Jacques Chirac. Persoane bine plasate în anturajul celor doi spun că Putin şi Chirac s-au stimat, dar că ar fi resimţit şi simpatie reciprocă. La ora aceea, însă, Franţa şi Rusia erau pe aceeaşi lungime de undă în mai multe privinţe, de exemplu criticau intervenţia americană în Irak. Și mai erau şi anii cînd Occidentul credea, totuşi, că Rusia s-ar putea îndrepta cu paşi mici spre democraţie…

Va intra Emmanuel Macron în istorie ca omul care i-a reconciliat pe ruşi cu Europa? Șeful statului francez se vrea constructiv, dar „exigent“ în relaţiile cu Rusia. La sfîrşitul lunii august, luînd cuvîntul în faţa ambasadorilor Franţei reuniţi la Paris, le-a cerut să-şi modifice felul de a gîndi în privinţa Rusiei şi să renunţe la unele prejudecăţi. Limbajul diplomatic este întotdeauna plin de subtilităţi şi în spatele unor formule vagi se pot ascunde uneori veritabile schimbări de direcţie.

Observ, de mai mulţi ani, cum cîţiva editorialişti, politologi sau oameni de cultură pledează periodic în presa franceză pentru depăşirea animozităţilor faţă de Rusia. Uneori argumentele sînt foarte pragmatice. De exemplu, acesta: şi ce dacă Rusia a anexat Crimeea? Toată lumea ştia oricum că acest teritoriu aparţinuse Rusiei, iar acum e clar că Rusia nu-l va retroceda Ucrainei. Occidentalii pot foarte bine să nu recunoască o astfel de anexare, dar să colaboreze cu Rusia în acelaşi timp. Nu a fost anexarea statelor baltice un precedent? Stalin le-a ocupat, occidentalii nu au recunoscut niciodată anexarea, dar au întreţinut relaţii cu Rusia…

Alţi buni cunoscători ai peisajului politic rus spun în presa franceză că regimul încarnat de preşedintele Putin începe să şi piardă simpatia populaţiei. „Efectul Crimeea“ ar începe să se estompeze, printre altele şi într-un context economic dificil pentru majoritatea populaţiei. Ruşii încep să-şi spună că a nu fi de acord cu Puterea este un lucru normal, că este normal să-ţi exprimi spiritul critic şi că este anormal să te trezeşti aruncat în închisoare din acest motiv. Poate că idealul democratic nu este total compromis în ochii ruşilor, deşi democraţia pe care a instaurat-o în anii ’90 preşedintele Boris Elţîn a reprezentat o catastrofă economică şi enorme umilinţe… Numai că de atunci au trecut 20 de ani de „putinism“ şi se acumulează decepţiile. Uzura puterii îşi spune şi ea cuvîntul, ruşii par să dorească o schimbare, să vrea oameni noi la conducere, nu se mai interesează de politica internaţională a Rusiei, nu mai au încredere în personalităţi mediatice, se informează tot mai des recurgînd la sursele neoficiale, la Internet…

„Cred cu sinceritate că nu avem nici un motiv să întoarcem spatele Rusiei“, a declarat preşedintele Emmanuel Macron la conferinţa de presă acordată la Brégançon, pe 19 august, unde l-a primit pe Putin, înainte de reuniunea G7 de la Biarritz. Ministrul de Externe francez, Jean-Yves Le Drian, declară şi el că Rusia nu trebuie „împinsă“ în braţele Chinei, că Rusia face parte geografic din Europa şi că Uniunea Europeană ar avea numai de cîştigat construind o nouă „arhitectură securitară“ împreună cu Rusia.

Cît de realist este însă planul francez de readucere a Rusiei în sfera „constructivă“ europeană? Unele guri rele (care se exprimă tot în presa franceză) spun că Franţa nu are nici un plan clar şi că, de fapt, Putin propune nişte reguli de convieţuire inacceptabile pentru europeni. Iar aceste reguli n-ar fi decît vechiul refren al depăşirii confruntării dintre „blocuri“ şi alianţe…

Schimbul de prizonieri care s-a produs între Rusia şi Ucraina doar cu cîteva zile înainte de vizita la Moscova a delegaţiei franceze este văzut ca un semn bun. Poate că Putin va începe să mai „cedeze“ cîte ceva. Sau poate că îl apreciază sincer pe Emmanuel Macron, care pare să-şi asume în prezent rolul de veritabil lider al Europei, mai ales că realegerea sa este plauzibilă.

Într-un articol publicat în Le Figaro, un foarte respectat jurnalist francez, Re-naud Girard, spunea: de fapt, Putin trebuie să aleagă, ori Europa, ori China. Să se afle oare liderul de la Kremlin în faţa unei dileme (aproape existenţiale pentru poporul său), iar iniţiativele franceze să fie rezultatul convingerii că Putin poate fi ajutat să facă alegerea cea bună? China rîvneşte prea mult la Siberia, iar Putin rămîne prudent în faţa vastelor proiecte chineze de exploatare a Siberiei. Un om ca Putin va rămîne însă veşnic prudent şi faţă de ceea ce rîvneşte Uniunea Europeană, altfel spus la occidentalizarea mentalităţilor ruse.