Am trăit aproape cinci ani alături de Ion Iliescu, ca redactor la Editura Tehnică. Pot spune că îl cunoşteam suficient de bine, dar şi acum mă gîndesc – fiind acolo, zi de zi, cu el – la ce-a însemnat mai apoi omul ăsta, la faza în care a devenit cunoscut de o ţară întreagă, iar perspectiva mea s-a destrămat, a pălit în faţa unui cu totul alt om decît acela pe care îmi închipuiam că-l cunosc. Chiar de atunci cu toţii speram că va fi înlocuitorul lui Ceauşescu, netrecîndu-ne deloc prin cap căderea abruptă a comunismului. În jurul persoanei sale se crease un mit, iar noi îl priveam ca pe un izbăvitor, deşi nu puteam să înţelegem cum se va putea pune în practică această eliberare. Eram închişi acolo, el ne era un director „bun“, democrat, altfel decît toţi trepăduşii puşi pe puncte în posturi. Aş putea să mărturisesc că mă număram totuşi printre cei cîţiva care îl apreciau şi îl admirau. Marea masă îl detesta tocmai pentru că fusese implantat acolo (îl alintau cu porecla Giuseppe), că luase locul unui director mediocru, dar de-al casei şi uşor de „dus“ (erau influenţe, interese etc.). E drept că şi Iliescu promova autori din anturajul său, dar pe atunci aceia erau de valoare, plini de rîvna de a dărîma într-o zi satrapul şi de a instaura un socialism perestroikist. Am rămas totuşi uimit (eram destul de naiv şi nepriceput la caracterul uman) cînd, după evenimente, toţi cei care nu-l simpatizau s-au pliat imediat de partea marelui învingător (ca tot românul) în timp ce noi, „adepţii“ de dinainte, deveneam pe zi ce trecea tot mai critici, văzîndu-i defectele şi impulsiunile de politruc comunist. Mi-aduc aminte că imediat după mitingul din 12 ianuarie, „pe tanc“, atunci cînd o colegă de-a noastră l-a salvat propunînd mulţimii să-l întrebe ce a făcut în ultimii cinci ani (mulţi clamau că a stat cinci ani la Moscova alături de Gorbaciov) şi după răspunsul său, simplu, „am lucrat la Editura Tehnică“, am insistat a doua zi să mergem la Televiziune să întărim acest aspect, am încropit o mică delegaţie din care făceam şi eu parte şi ne-am dus, am fost repede băgaţi sub reflectoare, iar o altă colegă (care e plecată de mult în SUA) a citit un material care consfinţea fără tăgadă realitatea. Multă lume m-a văzut acolo, iar după ceva timp, cînd începusem să mă despart de Iliescu şi frecventam mitingurile de protest gen Piaţa Universităţii, am întîlnit cunoscuţi care mă întrebau ce caut eu acolo, eu care m-am dus la Televiziune să-l apăr pe „tovarăşul“. Ce era să fac, să-l ridic în slăvi toată viaţa pe un om care, împreună cu alţi activişti din planul secund, a uzurpat o mişcare începută atît de frumos? Mai mult, am fost perfect convins de intenţiile sale în data de 3 martie 1990, cînd ne-am dus, un grup de colegi, la Parlament să-l felicităm de ziua lui. Cînd tot o colegă l-a întrebat ce facem cu ţărăniştii şi liberalii care ne pun beţe în roate, omul a răspuns că să nu ne facem griji, că aceştia vor fi împinşi la colţ (nu-mi aduc aminte din păcate perfect expresia întrucît am fost uluit, dar esenţa răspunsului său a fost asta). Atunci am înţeles care-s resorturile sale adevărate, dar cei care mă vedeau la mitinguri nu înţelegeau şi mă blamau. Că aşa-i omul, consecvent cu ceilalţi, cu aceia pe care deja a pus o ştampilă. Aceştia îmi spun şi acum ce fraier am fost că nu am profitat – să fi rămas la remorca „şefului“, ajungeam mare, nu mai apoi un pîrlit de funcţionar la Primărie şi ulterior un pensionar atent la fiecare bănuţ pe care-l cheltuieşte. „Bă Antoane, ajungeai în Parlament, erai om, erai cineva! Ai fost un fraier!“ Da, recunosc că, privind prin prisma foştilor colegi, care din oportunism au întors armele şi s-au alăturat învingătorului, am greşit! Dar nu-mi pare rău deloc şi sînt fericit. Sînt un om liber şi pot să spun cu tărie ceea ce gîndesc: Iliescu a fost un bun director de editură, căruia îi păstrez o amintire frumoasă, dar (şi asta e cumplit) un preşedinte distrugător din cauza căruia sîntem în starea de acum, adică la mare distanţă de alţii care au tăiat în carne vie şi s-au alăturat fluxului firesc al democraţiei şi statului de drept. Şi de aia nu o ducem bine şi avem o clasă politică mîncată de corupţie, pentru că cei ca Ion Iliescu au promovat tot supuşii vechi, ai fostului regim de opresiune, şi au permis astfel intrarea ţării într-un con de umbră. Cum ar fi fost posibili Năstase şi Ponta, de pildă, fără dezvoltarea lor plenară în marsupiul odihnitor al bunicului? 
 
Mai rămîne să amintesc că Iliescu ne critica pentru întîrzierea la serviciu, el fiind prezent, zi de zi, chiar şi în concediu, de la ora 8, cu ziarul Pravda în faţă. Obişnuia să spună: „Fraţii (adică noi, redactorii) au ajuns deja în comunism!“. Ehei, ce vise înălţătoare!