Sînt multe lucruri interesante la San Leucio, dar pe mine cel mai mult m-a impresionat idealismul unui rege care, în secolul al XVIII-lea, a pus în practică o formă de socialism avant la lettre.

San Leucio este o mică subdiviziune administrativă a localităţii Caserta, situată la 35 de km nord de Napoli, în provincia Campania din sudul Italiei.

Povestea începe în anul 1750, cu regele Carol (Carlo) al VII-lea al Napoli-ului (ulterior rege al Siciliei, apoi al Spaniei), care iniţiază la Caserta construirea unui palat regal menit să rivalizeze cu palatul de la Versailles. Nimic deosebit faţă de alte mari palate din epocă, doar că de data aceasta palatul urma să fie integrat în bogatele forme naturale înconjurătoare, şi să fie înconjurat de un oraş modern. Carlo finalizează palatul, dar pleacă să domnească în Spania, astfel că îi revine fiului său Ferdinand (Ferdinando) al IV-lea al Napoli-ului (mai tîrziu rege al Siciliei, şi apoi al celor Două Sicilii), să ducă mai departe reformele tatălui.

Ferdinando, şi el un monarh luminat, începe prin a transforma pavilionul de vînătoare Belvedere de pe dealul San Leucio din Caserta într-o ţesătorie de mătase în care războaiele de ţesut se învecinau cu apartamentele regale. Astăzi această apropiere pare ciudată, dar industria nu trebuie neapărat asociată cu zgomotul şi fumul, forţa motrice de la San Leucio fiind apa adusă printr-un apeduct care mai aprovizionează chiar şi Napoli-ul cu apă potabilă. Manufactura de mătase de la San Leucio va beneficia de cea mai modernă tehnologie – Jacquard, nedepăşită nici astăzi –, şi va produce ţesături renumite în întreaga lume. Pentru mîna de lucru calificată, regele va construi un mic cartier de locuinţe confortabile – căsuţe cu un etaj, împărţite în apartamente de două camere şi bucătărie, plus grădină. De asemenea, construieşte o şcoală şi locuinţe pentru profesori. În anul 1789, Ferdinando legiferează activitatea Coloniei Regale San Leucio – stabilind un salariu minim, un orar de muncă, introducînd un sistem egalitar, în care se putea însă promova pe scara socială, în funcţie de merit, înfiinţînd un sistem de asigurări de sănătate, de asistenţă socială pentru orfani, vîrstnici şi văduve, eliminînd obligativitatea zestrei pentru tinerele fete care voiau să se mărite (dota urmînd a fi oferită de către rege), introducînd învăţămîntul şcolar gratuit şi obligatoriu pentru copiii familiilor de muncitori etc.     

De notat că acest experiment social(ist) regal napolitan este contemporan cu domniile fanariote din Muntenia şi Moldova, şi cu Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania. Chiar şi simpla anulare a dotei obligatorii reprezenta un mare progres în Europa sfîrşitului de secol al XVIII-lea. Spun asta pentru că, în primii mei ani de viaţă, am învăţat pentru scurtă vreme limba germană cu o săsoaică a cărei dramă în viaţă a reprezentat-o dota. O femeie plină de calităţi şi extrem de energică, de lîngă Sibiu. Îşi cîştiga existenţa muncind ca bonă la diverse familii din Bucureşti. M-am întrebat întotdeauna de ce nu s-a măritat, de ce nu are şi ea copiii ei, de ce a trebuit să-şi cîştige existenţa plecînd departe de casă. Ei bine, pe cînd era tînără, a fost cerută în căsătorie de un ofiţer de husari. Dar legea îi cerea fetei nu numai să provină dintr-o familie onorabilă, ci şi să dispună de o dotă consistentă, pe care aceasta n-o avea. Dispensa cerută de ofiţer la Viena, pentru a se căsători cu ea fără dotă, a fost respinsă. Un fapt banal la început de secol XX...

Revenind în Italia, printr-o ironie a sorţii, planurile de continuare a originalului experiment de la San Leucio, care prevedeau construirea unui întreg oraş de inspiraţie socialist utopică (ce ar fi trebuit să se numească Ferdinandopolis) sînt împiedicate tocmai de revoluţia din 1799, şi mai apoi de ocuparea Italiei de către francezi... De notat drapelul roşu, galben şi albastru al Republicii Parthenopeene (care a înlocuit pentru cîteva luni, în anul 1799, Regatul Napoli-ului). Este un tricolor absolut identic cu cel românesc, napolitanii republicani inspirîndu-se după culorile Franţei (locul de naştere al iluminismului), şi înlocuind albul cu galben.

Moştenirea celor doi regi, Carlo şi Ferdinando, va dăinui însă peste secole. Palatul Regal din Caserta, cu apeductul Vanvitelli şi complexul San Leucio Belvedere au intrat în anul 1997 în patrimoniul universal UNESCO. Iar tradiţia manufacturieră este perpetuată în San Leucio de mici companii de familie, care furnizează şi astăzi brocart sau damasc de cea mai bună calitate palatelor Quirinale, Chigi, Buckingham sau Casei Albe, dar şi industriei cinematografice (pentru mobilă şi costume de epocă), precum şi unui mare număr de clienţi mai mici (dar nu mai puţin pretenţioşi) din întreaga lume.

San Leucio are însă şi o mare tradiţie agricolă şi meşteşugărească, păstrată de multe mici întreprinderi familiale – brutării, patiserii, făbricuţe de brînzeturi, mici crame etc. Dintre specialităţile de aici, una mi-a atras atenţia: caciocavallo (în traducere literală „brînză călare“). După opărirea caşului, pentru maturare, se leagă bucăţile de brînză cîte două, şi se atîrnă călare de o parte şi de alta a unui băţ orizontal. Acum ştiu de unde vine numele de caşcaval, a cărui etimologie mi s-a părut pînă acum nebuloasă.

Şi fiindcă tot sîntem la alimentaţie, un capitol atît de important în cultura italiană, nu mă pot opri să nu mai adaug ceva. Vizitînd Cantina di Solopaca, o mare cramă unde se procesează struguri din întreaga regiune Sannio din Campania, am văzut ceva ce n-am mai văzut niciunde – o pompă asemănătoare cu cele de benzină, dar la care se vindea... vin roşu şi alb. Cu 80 de cenţi litrul. Recunosc, nu l-am testat. Am preferat sticlele cu vin maturat din magazinul de prezentare, care nu erau nici ele mai scumpe de cîţiva euro, rezultat al cererii şi ofertei din ţara cu cea mai mare producţie de vin din lume. Preferatul meu a fost roşul Aglianico, deşi nici albele Falanghina, Fiano sau Greco – toate vinuri tipice de Campania – nu sînt chiar de lepădat.

Alexandru-Radu Săvulescu, de formaţie geofizician, este eseist şi fotograf

Foto: Al.-R.  Săvulescu