În Germania, coalițiile de guvernare se construiesc încet și anevoios. În schimb, sînt stabile: odată negociați termenii guvernării, coalițiile funcționează pe termen lung. Angela Merkel și-a păstrat funcția de cancelar vreme de 16 ani: stabilitatea a fost asigurată de Marea Coaliție (între CDU/CSU și SPD). Alegerile parlamentare din 26 septembrie au arătat că germanii vor, simultan, continuitate și schimbare. Un paradox? Adevărul e că Germania o duce bine: economia merge, statul funcționează, pandemia nu a lăsat urme prea adînci, deci nu prea există frustrări legate de politica Angelei Merkel. Schimbarea revendicată de o parte din electorat ar trebui să vină din domenii în care pînă acum s-a făcut prea puțin. E vorba despre mediu, despre digitalizare, despre modernizarea economiei etc. Partidele au înțeles aceste revendicări și au integrat în programele lor reforme (mai puțin CDU/CSU, care a fost sancționat la vot). Noua coaliție de guvernare acoperă voința exprimată la alegeri, oferind continuitate și cîteva schimbări. SPD, Verzii și FDP au reușit să ajungă la un compromis și să propună un acord de coaliție aflat sub semnul progresului.

Dacă, în 1969, Willy Brandt îndemna „să îndrăznim mai multă democrație“, noul cancelar Olaf Scholz (SPD) promite, în 2021, „să îndrăznim mai mult progres“. Sloganul, dezvoltat pe capitole, în programul de guvernare, promite „cea mai importantă modernizare a industriei germane, de peste un secol“. Noul guvern nu e însă total rupt de politicile Angelei Merkel. O garanție a continuității e chiar Olaf Scholz, care a fost vicecancelar și ministru al Finanțelor în cabinetul Merkel. Celălalt semn al stabilității e decizia de a lăsa Ministerul Finanțelor sub conducerea liberalilor de la FDP, și nu în grija Verzilor, care și-ar fi dorit acest post de ministru în noul cabinet. Susținători ai unei revizuiri a „frînei datoriilor“, principiu consacrat în Constituție încă din 2009 și care interzice statului federal să se împrumute mai mult de 0,35% din produsul intern brut, Verzii și-ar fi dorit mai multă flexibilitate în ceea ce privește împrumuturile pentru a putea finanța un amplu program de reformă în planul energiei și protecției mediului. FDP susține disciplina bugetară și promite o reechilibrare a conturilor publice pînă în 2023. SPD și ecologiștii n-au reușit să-și convingă partenerii liberali să accepte impunerea unui impozit pe avere. În schimb, au reușit să obțină susținere pentru o reformă importantă în plan social, și anume creșterea salariului minim brut pe oră de la 9,60 euro, cît e acum, la 12 euro. E o victorie importantă mai ales pentru Olaf Scholz – și un compromis greu digerabil pentru FDP. Care s-a ales, totuși, și cu Ministerul Transporturilor. Miza pentru liberali e să poată obstrucționa reforma rutieră dorită de Verzi, adică impunerea unei limite de viteză pe autostradă de 130 km/h. Verzii au obținut, în schimb, Ministerul Economiei, Energiei și Climei (da, toate cele trei domenii sînt acoperite de un singur minister), precum și cele ale Mediului și Agriculturii. Și tot Verzii vor ocupa și Ministerul Afacerilor Externe prin co-președinta partidului, Annalena Baerbock.

SPD și-ar fi dorit, pe lîngă postul de cancelar, și Ministerul Justiției – dar și acesta le revine tot celor de la FDP. Însă reușește să ocupe trei portofolii importante deținute în legislatura trecută de CDU/CSU: Apărarea, Internele și Sănătatea. Pe fondul crizei sanitare, mai ales acest minister le va da socialiștilor multe bătăi de cap. Căci deciziile luate pentru a preveni răspîndirea bolii trebuie negociate între guvernul federal și landuri, un proces adesea anevoios și riscant. Va putea impune cancelarul Scholz vaccinarea obligatorie – așa cum doresc Verzii, așa cum cer premierii din unele landuri? Sau va respinge o asemenea decizie, sub presiunea partenerilor de la FDP, care se opun atît unor restricții mai dure, cît și vaccinării obligatorii? Stabilitatea coaliției depinde și de această chestiune sensibilă. 

Progresul promis în titlul acordului de guvernare trebuie căutat, în primul rînd, în capitolele care se referă la energie și la mediu. Dacă programul Angelei Merkel a fost criticat și chiar atacat de Curtea Constituțională pentru că „nu e suficient de ambițios“ în ceea ce privește obiectivele ecologice, cabinetul Olaf Scholz va trebui să-și dea silința să obțină rezultate cu niște reforme considerate prea îndrăznețe. Eliminarea cărbunelui din procesele industriale e un proces început deja de Angela Merkel, dar care trenează din lipsă de alternative. Economia deosebit de energofagă a Germaniei nu poate funcționa fără cărbune. Noua coaliție aflată la putere promite să elimine treptat cărbunele „în mod ideal“ încă din 2030, cu opt ani mai devreme decît se anticipa. Potrivit aceluiași program, pînă în 2030 sursele regenerabile ar trebui să asigure 80% din producția de energie electrică. E cu putință? La ce costuri?