Îmi amintesc aproape în cele mai mici detalii apartamentul bunicilor mei de la Cluj unde îmi petreceam vacanțele de vară. Pe vremea aceea, în anii ’80, Mirabela cînta despre fotoliul din odaie, despre noptiere și etajere, iar mie mi se pare straniu că am memoria încărcată de toate acele obiecte care astăzi nu mai există. Pentru că apartamentul acela nu mai arată de mult ca atunci, a rămas intact doar în mintea mea. În camera mică, dormeam pe un „recamier“, un cuvînt pe cale de dispariție sau dispărut de-a dreptul. Și-l mai amintește cineva? Era un soi de pat vag extensibil, prevăzut cu o ladă pentru așternuturi și cu cîteva rafturi unde puteai pune bibelouri cum ar fi un cîine-lup în poziția culcat și, parcă, o balerină. În cameră mai exista o mică bibliotecă, bunicii mei, deși nu erau oameni cu mai multă școală, aveau mai multe cărți decît mulți dintre „intelectualii“ de astăzi. Așa era la modă. În general, din colecția BPT, le citisem pe toate. Mai erau acolo o oglindă masivă, cu două rafturi dedesubt, o măsuță înaltă, cu o față de masă croșetată de mama-mare, pe măsuță o vază verde, cu cîteva flori de plastic care trebuiau șterse periodic de praf și două fotolii. După ușă zăcea o mașină de spălat semiautomată și nefolosită, pentru că bunică-mea spăla mai mult „de mînă“. Pe ea, de Crăciun și nu numai, stăteau la presat sub dicționare prăjiturile ardelenești cu cremă și multe foi. În camera mare, în mijloc, trona o masă care ocupa mai tot spațiul. Mai exista și o vitrină imensă, aici erau grosul mileurilor și al bibelourilor – chinezul pescar, lebede, alte balerine, căprioare, băieței tip Gavroche și cai cabrați. Și cu bibelourile era o modă, dacă nu aveai măcar unul prin casă nu erai iubitor de frumos. Mai cădeau, se mai spărgeau, aripi sau urechi erau lipite la loc cu aracet sau cu te miri ce. Într-un raft al vitrinei se găseau dropsurile chinezești pentru tuse, o ultimă salvare atunci cînd pofteam la ceva dulce. Lîngă vitrină era un dulap vechi de a cărui încuietoare atîrnau ciucuri în formă de garoafă, tot croșetați. Apoi, o măsuță cu un radio din acela ca o cutie mare, dreptunghiulară, acoperită cu lemn, cu două butoane pe care le roteai ca să prinzi posturile și altele ca niște clapete, pe care apăsai (astăzi e considerat de colecție, se vinde cu 100 de euro). Mi se părea de-a dreptul SF, semăna cu aparatele copiilor din serialul Racheta albă pe care îl vedeam duminica la televizor. Deasupra radioului, o piesă de mobilier în sine, pe perete era atîrnat un toiag de montaniard, un suvenir de la Sovata. Televizorul, „Diamant“ parcă, cu lămpi, trona într-un colț pe măsuța lui și era dotat desigur cu clasicul bibelou „peștele de sticlă de pe televizor“. Nu-mi dau seama de ce oamenii de atunci considerau că peștele se potrivește cu televizorul atît de bine, poate făceau asocierea între ecran și sticlă. În camera mare mai erau două canapele extensibile, vechi și tari, pereții erau acoperiți de cîteva carpete, nu era „Răpirea din serai“, doar păunul și păunițele și ceva cu cerbi și căprioare. Însă cel mai important obiect din încăpere era mașina de cusut clasică, cu pedală, tot universul bunicii mele se învîrtea, de fapt, în jurul ei. A moștenit-o maică-mea, o voi moșteni și eu, probabil, n-o mai folosește nimeni, e un obiect la care s-a muncit mult și cu suflet, iar astăzi a devenit inutil, un element de decor, o amintire. De ce am descris toate cele de mai sus? Pentru că, la fel ca în cazul cuvîntului „recamier“, toate aceste obiecte reprezintă, de fapt, o lume dispărută, cumva la fel de îndepărtată precum cea a oamenilor preistorici. Mi-am dat seama că am în cap nu un apartament de două camere din copilăria mea, ci un mic muzeu.

Ce ne leagă de obiecte? De ce le ținem minte mai bine decît chipuri de oameni pe care le uităm uneori după mai puțin de o săptămînă? De ce nu ne îndurăm să le aruncăm pe unele? De ce reparăm, recondiționăm, refacem din așchii, din cioburi? Poate pentru că obiectele dau o senzație de stabilitate, oferă niște repere. Relația ta afectivă cu obiectele poate fi una de lungă durată și este constantă, nu e imprevizibilă și trecătoare precum relațiile dintre oameni. Nu mă miră fascinația oamenilor de astăzi pentru magazine de mobilă de tip IKEA, nu se duc acolo doar pentru hotdogi ieftini și pentru chifteluțe. O ieșire de week-end cu toată familia la IKEA reprezintă, de fapt, o proiecție a unui cămin ideal, a unei alte vieți posibile, altfel rînduită, altfel mobilată. Totul va fi nou, strălucitor, pus la punct. Plimbîndu-te printre dulapuri și rafturi, birouri și scaune, prin sufragerii și bucătării încă nelocuite de nimeni, încercînd paturi și canapele, îți pui, de fapt, ordine în gînduri. Obiectele îți dau disciplină, îți dau rigoare.

Am moștenit o cutie de bijuterii a unei mătuși îndepărtate, am purtat-o cu mine prin toate casele în care am locuit. Are capacul legat cu sfoară, o sfoară veche, galbenă, aproape destrămată. Țin în ea tot felul de fleacuri și o deschid arareori. Totuși, nu m-am gîndit niciodată să o arunc pentru că a fost a lui tanti Geta. N-am cunoscut-o, a murit cu mult înainte de a mă naște eu. E un obiect care mi-e drag, deși nu-mi spune nimic. Mă gîndesc uneori: cine mai știe azi de tanti Geta? Ce s-a ales de ea, în afara pietrei funerare de la Bellu? Doar eu o mai pomenesc uneori atunci cînd mut cutia dintr-o parte în alta. „Unde e cutia de la tanti Geta?“, „Ce caută sub pat cutia de la tanti Geta?“, „Vezi că fotografia cutare s-ar putea să fie în cutia de la tanti Geta!“. Astfel, tanti Geta rămîne o prezență constantă în casa noastră și în lumea celor vii. În momentul în care cutia va fi aruncată, tanti Geta va fi definitiv și iremediabil uitată. Mai am în casă și o canapea modulară pe care mi-au plasat-o ai mei, nu mai aveau unde să o pună, dar nici nu se îndurau să scape de ea. Ei îi spun „tamburino“… ce cuvînt o mai fi și ăsta? Canapeaua are mai mult de 40 de ani, cînd mă uit la ea îmi dă o senzație de rînced și de vetust. Nu se potrivește deloc cu imaginea mea simplă și minimalistă de mobilare a unei locuințe. I-am tot amenințat pe ai mei că o să o arunc. „Mă rog… faci ce vrei, dar cu ce te încurcă bietul tamburino?“, vine de fiecare dată răspunsul. Adevărul e că nu mă încurcă cu nimic, e doar veche și urîtă. Însă mai știu că e prima lor canapea, pe care și-au cumpărat-o după ce s-au căsătorit. E un reper și asta mă înduioșează, așa că îi prelungesc viața cu încă o lună și altă lună, mai nou am pisică, pe ea doarme pisica, așa că am găsit un nou pretext, o nouă întrebuințare, las’ că e mai bine să umple tamburino de păr decît altele. Tot îmi promit că la următoarea mutare voi arunca tot, toată mobila asta veche și inutilă care îți ocupă din spațiul tău personal, te sufocă, adună praf. Aș vrea să mă trezesc într-o casă goală, doar dușumele și pereți. Îmi place starea pe care ți-o dă o casă nemobilată, fără obiecte te simți cumva mai liber. Totuși, îți trebuie un pat și aduci un pat. Îți trebuie un birou. Îți trebuie un șifonier. Și uite așa, viața ta, căreia ai vrut să-i dai un restart, începe să se umple, să se mobileze din nou, fiecare obiect devine un reper, se creează noi legături, unele sînt doar replici ale altora mai vechi. Nu poți trăi într-un spațiu gol la nesfîrșit.