Ziua Europei, pe data de 9 mai, a fost marcată anul acesta de lansarea unui experiment cu siguranţă necesar: o vastă consultare cu europenii pentru configurarea Europei post-COVID şi post-Brexit. Iniţiativa îi aparţine preşedintelui francez Emmanuel Macron, dar a fost acceptată atît de partenerii europeni ai Franţei, cît şi de elitele tehnocrate de la Bruxelles. În definitiv, nu e nimic rău în asta, să li se ceară europenilor, şi mai ales tinerilor, să spună ce gîndesc despre Europa, ce şi-ar dori de la ea, ce îi nemulţumeşte şi ar trebui ameliorat, şi aşa mai departe. Un astfel de exerciţiu înseamnă şi dezbatere, şi democraţie directă, şi critică dirijată de jos în sus, şi brainstorming general, şi trezire din letargie.

„Convenţia pentru viitorul Europei“ este încă un fel de OZN civico-politic, adică nu se ştie prea bine cum va funcţiona şi ce impact va putea avea, nu este precizat nicăieri că opiniile europenilor de rînd se vor putea transforma apoi în articole de lege. Simbolistica depăşeşte pentru moment utilitatea acestei convenţii, printre altele întrucît a fost lansată la Strasbourg. Oraşul este unul din sediile Parlamentului European, dar de la izbucnirea pandemiei suferă de deșertificare politică, în sensul că eurodeputaţii nu s-au mai arătat pe acolo. Or, Parlamentul European rămîne singura instituţie avînd o puternică legitimitate democratică în sî-nul acestei complicate construcţii numite Uniunea Europeană. Reactivarea sa ca loc de dezbatere şi ca platformă numerică pentru colectarea de idei susceptibile să tonifice proiectul european mi se pare o bună iniţiativă. Cum Franţa va prelua, în prima jumătate a anului viitor, preşedinţia Uniunii Europene, ideile exprimate de europeni vor face obiectul unei sinteze în acel context. Se ştie că Emmanuel Macron se vrea un campion al construcţiei europene şi mai mult ca sigur acest timing îi convine. În martie anul viitor, el va putea spune: Iată, ştim ce vor europenii de la Europa, să relansăm construcţia pe această bază. Cum în mai anul viitor vor avea loc şi alegeri prezidenţiale în Franţa, s-ar putea ca succesul acestei Convenţii pentru viitorul Europei să-l ajute şi în obţinerea unui al doilea mandat la Palatul Élysée.

Cum spuneam, ideea de a invita mii de oameni să se exprime în privinţa Europei este una luminoasă, cu atît mai mult cu cît europenii au avut întotdeauna sentimentul că Uniunea Europeană s-a construit de fapt fără ei, că arhitecţii au fost nişte vizionari aflaţi foarte departe de problemele cotidiene ale oamenilor de rînd. Ceea ce s-a dovedit în contextul Brexit-ului. Dacă arhitecţii Europei ar fi păşit şi pe pămînt, nu doar pe culoarele instituţiilor de la Bruxelles, ar fi văzut ceea ce îi nemulţumea pe cei 17.500.000 de britanici care au votat în 2016 pentru ieşirea ţării lor din Uniunea Europeană. Punctul slab al acestei Convenţii europene pentru viitorul Europei este faptul că ea se preface că n-ar şti ceea ce vor europenii, cînd de fapt toată lumea ştie ce vor ei. Ar fi suficient, de exemplu, ca responsabilii europeni să citească în prezent două cărţi, una scrisă de un om de stînga şi alta scrisă de un om de dreapta, pentru a înţelege unde se situează adevăratele probleme. Prima carte se numeşte Marea migraţie şi Europa şi poartă semnătura unui intelectual respectat al stîngii italiene, Raffaele Simone. A doua carte se numeşe Marea iluzie – jurnalul secret al Brexit-ului şi poartă semnătura lui Michel Barnier, om politic francez de dreapta, respectat şi el, care a dus la bun sfîrşit misiunea de negociator al divorţului Europei de Marea Britanie. Întîmplarea face că ambele cărţi au ieşit în Franţa în acelaşi timp, adică la acest început de mai, şi la aceeaşi editură – Gallimard.

Probabil că în sufletul unui om de stînga trebuie să se adune multă amărăciune şi disperare ca să spună că Europa riscă să dispară în fiinţa ei dacă va continua să primească în mod necondiţionat imigranţi. Raffaele Simone o spune, ba chiar crede că este prea tîrziu ca Europa să-şi mai poată păstra sufletul, spiritualitatea şi valorile în faţa unei imigraţii musulmane „fatale“. Chestiunea migratorie este atît de „sensibilă“ în Europa încît trebuie mult curaj ca să spui lucrurilor pe nume (cum o face Raffaele Simone) şi mai ales trebuie să fii de stînga ca să poţi fi auzit. Există de fapt un fel de Inchiziţie în Europa, o Inchiziţie încarnată de o stîngă care se crede morală şi care, la cel mai mic „pas greşit“ al unui intelectual, recurge la artileria grea pentru a-l demola. Raffaele Simone îndrăzneşte să se ia în piept cu aceşti moralişti angelici şi să afirme că islamul este insolubil în democraţie şi în cultura europeană. El mai redefineşte conceptul de xenofobie şi arată că „frica de străin“ nu este chiar un sentiment atît blamabil pe cît cred unii şi că uneori reprezintă o formă normală de prezervare a propriei sale fiinţe. Sigur că oamenii au migrat întotdeauna pe planetă şi că noi popoare au apărut uneori ca rezultat al migraţiilor. În cazul Europei, însă, Raffaele Simone crede că ar fi binevenită o pauză migratorie: înainte de a primi alte populaţii de origine musulmană, Europa ar trebui să încerce să-i integreze, chiar să-i asimileze pe musulmanii sosiţi deja în ultimii 50 de ani pe teritoriul ei.

Dacă italianul Raffaele Simone, om de stînga, are curajul să abordeze frontal problema imigraţiei, Michel Barnier, om de dreapta, are curajul de a aborda în jurnalul Brexit-ului problema globalizării. Ceea ce nu au văzut arhitecţii proiectului comunitar a fost faptul că globalizarea a însemnat, pentru Europa, dezindustrializare, imigraţie necontrolată, insecuritate, dispariţie a multor avantaje sociale şi un sentiment de declasare. În faţa acestor realităţi au reacţionat britanicii cînd au votat pentru ieşirea din Uniunea Europeană, afirmă Michel Barnier. Şi tot el avertizează că alte seisme de acest gen nu sînt excluse în Europa dacă liderii ei vor refuza să ia contact cu ceea ce simte şi resimte omul de rînd. Britanicii se iluzionează însă, mai spune Michel Barnier, crezînd că vor putea fi mai eficienţi singuri decît împreună cu ceilalţi europeni în faţa mutaţiilor internaţionale. Dacă deziluziile britanicilor au fost justificate, plecarea lor din Uniune rămîne şi ea o mare iluzie. Într-un interviu acordat cotidianului Le Figaro, Michel Barnier formulează cîteva critice precise la adresa responsabililor de la Bruxelles: „Au fost comise erori la nivel european: Bruxelles-ul a încurajat ultraliberalismul, a promovat un capitalism excesiv fără reguli, contribuind astfel la criza financiară şi a dezechilibrat relaţiile noastre comerciale cu restul lumii. Acum trebuie să reînnoim cu morala şi cu etica, dar şi cu eficienţa şi cu rezultatele“. Michel Barnier, faţă de italianul Raffaele Simone, recurge la un limbaj mai tehnic, dar viziunea celor doi se completează: împreună, ei pun un diagnostic pe acest edificiu politic şi uman bolnav numit Uniunea Europeană. Obligat de unii să se deschidă la nesfîrşit din motive de mercantilitate maladivă, obligat de alţii să se considere vinovat pînă în pînzele albe de toate relele de pe planetă şi să plece capul în faţa tuturor acuzatorilor săi, edificiul numit Europa parcă începe să se simtă ruşinat că există.

Raffaele Simone se întreabă, de altfel, în cartea sa: trebuie să ne fie ruşine că sîntem europeni? Vinovăţiile istorice nu sînt niciodată prescriptibile? Chiar n-am putea încerca, măcar o zi pe an, să ne exprimăm mîndria de a fi europeni?

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.