Am convingerea – empirică, desigur, nu sînt nici medic, nici antropolog – că etica, simțul principial al individului, impulsul distingerii răului de bine reprezintă niște realități neurologice. Sînt, cu alte cuvinte, sau ar trebui să fie segmente bine delimitate în interiorul rețelelor noastre neuronale. Există așadar, în anatomia omului, ceea ce s-ar putea numi creierul moral. Într-o carte relativ recentă (din 2006), intitulată, sugestiv, Moral Minds, un profesor de la Harvard, Marc D. Hauser pe numele său, a încercat, pornind de la celebra „gramatică universală“, predicată odinioară de Noam Chomsky, să demonstreze materialitatea unei similare „gramatici morale“ în evoluția umanității pe Terra.

Dacă inegalabilul lingvist de la MIT credea că ne naștem cu un fel de program gramatical, de natură „informatică“, în genele noastre, program ce ne face capabili ulterior să învățăm orice limbă pămînteană, Hauser bănuiește, tot așa, că deținem, în ADN, codul etic, arătîndu-ne apți, în timp, să exercităm judecata morală. Limba e înnăscută în noi (sîntem dotați, nativ, cu un „creier lingvistic“), iar etica, identic, ține de universul embrionar al ființei (insul ar fi „echipat“, încă din stadiul prenatal, cu un „creier moral“). O întîmplare din istoria americană, despre care am scris aici în trecut, confirmă, cum să zic, în mod practic, această teorie. Mă gîndesc la muncitorul de la căile ferate, din secolul al XIX-lea, Phineas Gage, accidentat, la un moment dat, de-a dreptul macabru. În urma unei explozii, o bară de metal i-a străpuns craniul, printr-unul dintre lobii oculari, ieșind apoi afară în zona parietală. Lobul frontal i-a fost practic zdrobit, însă bietul om nu a murit. A trecut prin mai multe operații și a mai trăit cîțiva ani. Au rămas povești uimitoare despre el. După traumă, se pare, Gage și-a schimbat complet caracterul. Din băiatul harnic, onest, săritor și afabil, a devenit un leneș, mincinos, egoist și mitocan fără pereche. În linia argumentației de mai sus, aș concluziona, fără mari ezitări, că nefericita rangă-torpilă îi distrusese, de fapt, creierul moral.

Fără o experiență științifică în domeniu, eu aș vedea lucrurile ceva mai nuanțat. Tind să cred că doar am fost programați să avem un „creier moral“, nu și că, automat, deținem cu toții unul. Nu mă feresc să observ că, în contemporaneitate, creierul în cauză constituie mai degrabă un accesoriu anatomic de lux, o veritabilă raritate biologică, decît o constantă a naturii umane. Merg chiar mai departe cu speculația și afirm că, în prezent (nu am competența să mă pronunț asupra întregii istorii, deși, o știm prea bine, poveștile noastre rămîn, în ciuda aparențelor, sub semnul unei eterne ciclicități!), sensibilitatea etică nu cunoaște „grade“ ale manifestării sale în individ. Ea este unidirecțională – fie există, fie nu există. Susțin de aceea că mulți dintre semeni nu au creier moral. Am verificat asta nemijlocit, relatînd, în diverse contexte, mici alegorii cu substrat etic unor inși pe care îi suspectam de impermeabilitate la ideea de moralitate. Ele se loveau de orizontul lor hermeneutic ca de un zid. Nu dezvăluiau „organ“ pentru etică, percepția axiologică pentru binele moral era acolo nulă. Și nu mă refer la oameni fără abilități intelectuale. Dimpotrivă, majoritatea „subiecților“ micilor mele teste etice au fost, de-a lungul vremii, ipochimeni educați și, în general, sofisticați în exercițiul cerebral. Cu toate acestea, s-au dovedit obtuzi la „problema morală“, pe care nu reușeau să o proceseze (în conversație, ea rămînea mereu în exteriorul cîmpului de analiză rațională). Exemplu. Îi comunici unui astfel de personaj faptele mărinimoase săvîrșite de un terț, cunoștință comună. Ce se va întîmpla? „Amoralul“ (absentîndu-i organul etic, îmi vine să-i spun mai curînd așa decît „imoral“) te privește cu ochi goliți de expresie și, imediat, îți „explică“ partea ascunsă a narațiunii pe care tocmai i-ai expus-o și pe care, în naivitatea ta insurmontabilă, ești inapt să o pricepi. Ce „descoperi“ în „traducerea“ decerebratului etic? Nici vorbă de generozitate la eroul tău! Numai meschinărie disimulată, ipocrizie pernicioasă și interese voalate.

Dizabilul moral „vede“ lumea prin lentila deformatoare a propriei sale carențe structurale. Binele ajunge rău, frumosul – urît și adevărul – minciună, în sistemul lui „interpretativ“. Lumea e atinsă, iremediabil, de morbul corupției, oamenii sînt viciați, destinul umanității are doar dimensiune fatalist-apocaliptică. Îți prevede, inevitabil, eșecul prin inocență și te condamnă, aluziv, la marginalitate, într-un mecanism al degradării morale pe care nu‑l înțelegi. Uneori, mă îngrozesc vorbind cu asemenea „constructe“ umane, „rezultate“ ale neputinței naturii. Mă gîndesc, oripilat, că ei ar putea avea, într-o bună zi, dreptate. În consecință, plin de scepticism, ajung să meditez că, treptat, creierul moral ar putea deveni o extensie inutilă în noi, aidoma apendicelui. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.