Ieri (inspirat parcă de recentul număr al Dilemei vechi, dedicat „felinarilor”), la o oră tîrzie, m-a sunat colegul meu de la Filozofie, Droberto Nordi. Vorbea cu glas aproape șoptit. A zis că trebuie să-mi explice ceva important, întrucît, date fiind condițiile, nu știa dacă și cînd o va mai putea face. Conotațiile misterioase ale șoaptelor lui Droberto m-au speriat. „Dragul meu”, s-a pus el imediat pe povestit, „știi prea bine că m-am ocupat minuțios, în lucrările mele, de filozofia iluministă europeană. Am ajuns chiar și la americani cu cercetarea, scriind masiv despre Thomas Paine. M-a obsedat, pur și simplu, epoca rațiunii. Recent însă, am trăit o revelație fatală pentru convingerile mele științifice, acumulate într-o viață de studiu... Să o iau cu începutul! Pe scara blocului meu locuiește un pensionar mare iubitor de pisici. Le îngrijește cu un devotament exemplar. De peste douăzeci de ani, omul iese la ore fixe și hrănește, alintă și verifică starea de sănătate a tuturor mîțelor din cartierul nostru. Se strîng lîngă el zeci de feline mieunătoare, pe care le servește, în farfuriuțe, cu mîncare atent gătită. Cînd este cazul, le duce la veterinar și le strecoară apoi, în hrană, tot felul de medicamente scumpe. Generații întregi pisicești l-au cunoscut și i-au făcut temenele. Cu precădere, un motan bătrîn (cu cel puțin două decenii de viață în spate), uriaș, care se întîlnește cu acest binefăcător al speciei sale încă de la debutul istoriei lor. Îl cheamă Ferdinand, dar eu l-am poreclit Patriarhul. Și vecinului i-am pus un supranume – Zeul. Am considerat că ar fi apelativul cel mai potrivit, avînd în vedere imaginea lui în ochii și mințile pisicilor. El e zeul, cel care săvîrșește miracole și gesturi transcendente, de neimaginat pentru lumea felină. Este figura sacră, singulară, omniprezentă, pe care toate mîțele o cunosc și o venerează chiar de la nașterea lor. Universul, pentru ele, gravitează, stabil, în jurul Zeului atotputernic și atoateștiutor...”

„Eeei, Codrine”, a oftat Droberto, „dar o situație teribilă a apărut în urmă cu cîteva săptămîni. Vecinul meu, Zeul, s-a îmbolnăvit de COVID. Din fericire, a fost o formă ușoară, însă tot a trebuit să fie spitalizat pentru o vreme. Pisicile au intrat în degringoladă. În primele zile ale absenței Zeului, s-au adunat, cu Patriarhul în frunte, panicate și derutate, la vechile locuri de socializare. Mieunau și se holbau de jur împrejur, de parcă s-ar fi trezit brusc pe Marte. Am încercat noi, ceilalți vecini, să-l suplinim pe Brahma al lor. Am cumpărat mîncare fină și scumpă și le-am îmbiat cu afecțiune. Nimic. Ne priveau cu suspiciune ostilă. Mai gustau unele, temătoare, nu zic, dar, în general, stăteau la distanță, sugerînd o îndoială supremă. Atunci m-a lovit epifania, fratele meu! Mi-am dat seama că mîțele ajunseseră în epoca rațiunii. Creierele lor minuscule își învîrteau frenetic rotițele, construind scenarii. Scenariul cel mai plauzibil iradia, cu siguranță, din versetul celebru al Psalmului 52: «Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!». S-a instaurat deci, morbid, necredința. Mi-i imaginam pe motanii tineri din grup, cu înclinații filozofice, perorînd, cu mieunături ironice, pe tema iluziei religioase și a primitivismului habotnic. Am certitudinea că vreun Nietzsche felin mîrîise deja, în ovațiile gloatei, că «Dumnezeu ar fi murit». Poate Ferdinand, Patriarhul, cel care știa istoria de la originile ei, s-a opus, inițial, blasfemiei. Poate le-a făcut teoria «zeului ascuns» (deus absconditus), mergînd pe principiul invizibilității Divinității, sau pe cea a «zeului indiferent» (deus otiosus), evidențiind necesitatea retragerii periodice a Creatorului din spațiul creației sale decăzute, dar nu i-a mers. Vocile mieunate ale detractorilor raționaliști au fost mai puternice. Patriarhul s-a retras, dispărînd din peisaj (aidoma lui Moise pe muntele Sinai, în timp ce neamul ales își construia, idolatru, Vițelul de Aur). Vîrsta primordială se terminase.”

„Of”, a continuat Droberto Nordi, „lucrul a devenit clar abia cînd Zeul s-a întors cu adevărat. Ieșit din boală, vecinul meu și-a reluat rutina îngrijirii mîțelor. Ce să vezi? Raționaliștii (iluminiștii) cîștigaseră războiul. Felinele nu-l mai recunoșteau. Îl tratau cu dispreț, chiar dacă, silite de împrejurări, haleau mîncarea pusă în farfuriuțe. Armonia mitică se disipase. Am realizat astfel că toate cărțile mele despre epoca rațiunii sînt supralicitarea unui fals ideologic grosolan. Dacă celor care le-au citit nu mai am ce să le fac, pentru pisici, am gîndit, nu era totul pierdut. Într-o dimineață, am sărit așadar (spre groaza Zeului), violent, în mijlocul lor, pe cînd se îndopau necredincioase, și le-am cerut – urlînd: «Ingratelor!» – să mă asculte. Ah, m-au făcut franjuri, prietene… Scuză-mă, trebuie să închid! Am trezit un coleg de salon, foarte furios de felul lui, și nu e deocamdată ora sedativului de noapte… Pa!”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.