PSD intră în campania electorală din poziția celui care riscă cel mai mult. Absolut toate sondajele de opinie îl reconfirmă drept cel mai mare partid al României, lucru pe care, probabil, nici o lebădă neagră nu o să îl schimbe. Însă jocul complicat la care s-au angajat cele două mari forțe politice ale României are drept miză izolarea adversarului, iar PSD a mai trăit scenarii în care a cîștigat alegerile, dar a pierdut puterea.

Tactica adoptată pînă acum de „so­cia­liști“ e aceea a evitării confruntărilor directe. Minus cîteva declarații acide la adresa actualului guvern, PSD-ul oficial e mai degrabă rezervat. Pentru a înțelege mai bine resorturile acestui comportament trebuie să ne amintim de trauma suferită la prezidențialele din 2014, cînd dl Ponta a pierdut în fața actualului președinte pe mîna unor consultanți care l-au sfătuit să folosească un discurs inutil-agresiv care a împins în brațele adversarului categorii întregi de cetățeni dintre care, pînă foarte aproape de data alegerilor, unii nici măcar nu își puseseră problema participării la scrutin.

Lecția a fost învățată, iar efectele s-au văzut cel mai bine la localele din vară, cînd, fără prea mare efort, Primăria Generală a Bucureștilor a intrat pentru prima oară pe mîna unei persoane cu carnet de membru PSD. Doamna Gabriela Firea a evitat, întreaga campanie, declarațiile riscante, interviurile neprietenoase și confruntările electorale pe teren neutru, iar rezultatul a fost pe măsură. Organizarea și mobilizarea electoratului captiv au fost suficiente pentru a pune pe masa partidului o victorie istorică.

Ceea ce nu înseamnă că, în runda asta de parlamentare, PSD nu face eforturi să își consolideze poziția, mai ales că depinde foarte mult de succesul potențialilor săi aliați pentru formarea viitorului guvern. Cu cît scorul partidului va fi mai mare, cu atît mai puține vor fi compromisurile necesare pentru alcătuirea unei coaliții solide. Însă eforturile PSD seamănă întrucîtva cu invadarea Crimeei. Adversarii sînt atacați pe surse cu ajutorul presei arondate partidului, în diverse sectoare ale administrației publice apar ca din senin greve în timp ce parlamentarii votează la două mîini tot felul de măriri de salarii și reduceri de taxe a căror sursă de finanțare este măcar neclară, dacă nu de-a dreptul inexistentă.

Un alt detaliu care contează teribil de mult în economia dezbaterii publice este faptul că PSD a cedat controlul narațiunii către adversarii săi în chestiunea viitorului premier. Dacă PNL și USR defilează cu Dacian Cioloș, despre candidatul PSD nu știm nimic. Au fost voci, inclusiv a Gabrielei Firea, care au vorbit despre Liviu Dragnea ca posibil șef al unui cabinet PSD. Însă condamnarea definitivă care stă în dreptul numelui său face această variantă mai degrabă improbabilă. Pentru ca dl Dragnea să fie premier ar trebui ca PSD să obțină un scor uriaș (peste 40%) care să îi permită să opună trecutului penal al liderului o legitimitate pe măsură. Un joc de sumă nulă puțin probabil. Mai plauzibil e că PSD studiază mai multe variante, inclusiv un tehnocrat al stîngii, însă se teme să le facă publice de frica atacurilor.

Dincolo de strategia evazionistă de campanie, PSD rămîne cu o problemă identitară gravă. Nu știe cum să fie un partid de stînga. Cînd nu confiscă temele dreptei (debirocratizarea e primul exemplu care îmi vine în minte), PSD se refugiază în populism și mai ales în rolul de reprezentant al unor interese meschine ale cîtorva grupuri care îi asigură finanțarea. Este relevant în acest sens că listele cu care se va prezenta la alegeri sînt populate de diverși membri ai castelor locale, de abonați la banii statului sau de oameni de la centru preocupați de conservarea unor privilegii dubioase. Nici unul dintre militanții stîngii românești – prezentă mai ales în zonele nonguvernamentală sau universitară – nu și-a găsit loc pe aceste liste. Nici unul. În schimb, îi găsim la USR, care pare să fi preferat autenticitatea comodității.

Și în această rundă de alegeri PSD va mima stînga pentru a-și ascunde rolul de partid al sistemului. Un elefant politico-administrativ inept și lipsit de curaj, care, din păcate, nu are un contestatar real pe zona ideologică cu care se identifică formal. De aceea, și de data asta, discuția va fi despre corupția din PSD și nu despre soluțiile PSD, oricare ar fi acelea. De aceea dl Dragnea încă își permite poziții publice oportunist-reacționare de tipul „sînt un fanatic religios“ care stîrnesc deriziune sau stupefacție în cercurile stîngii europene și apatie în rîndul celei românești.

Oricît de mult se miră liderii PSD că sînt identificați ca sursă a tuturor relelor în anumite medii, e foarte greu de negat faptul că mulți dintre ei au devenit de-a lungul timpului niște baroni ai subdezvoltării. E suficient să privim oricare dintre județele în care, tradițional, partidul ia cele mai multe voturi. Redistribuire? Compasiune? Progres? Aș. E dificil să nu identifici solidaritatea din discursul partidului cu o formă subtilă de dispreț la adresa propriului electorat.

Prea mare, imobil și prea sigur pe el, PSD are nevoie disperată de un challenger care să îl scoată din amorțeală. Un șoricel care să mai sperie un pic elefantul. Spre binele tuturor, inclusv al pahidermului. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.