Dacă Angela Merkel ar anunța, brusc și surprinzător, că vrea încă un mandat, CDU ar avea mari șanse să cîștige alegerile. Aproape 60% din germani sînt mulțumiți sau foarte mulțumiți de prestația ei de cancelar federal. Acest scor e o performanță în sine: după 16 ani de guvernare, dintre care ultimul pe perioada pandemiei de COVID-19, Angela Merkel e la fel de populară ca la începutul carierei politice. Oricine va veni după ea preia o moștenire grea. În sensul responsabilității. Și al datoriei de consolida ceea ce Merkel a construit. La reunificare, Helmut Kohl a prevestit că în Germania se vor ivi, peste tot, „peisaje înfloritoare”. Angela Merkel a contribuit esențial la această transformare.

Atunci cînd se vorbește despre unitate sînt invocate șansa istorică a acestei înfăptuiri și efortul colosal depus de germani în slujba unității. Entuziasmul e general, mai ales că decalajele s-au estompat pînă la punctul de a deveni irelevante. Dacă în urmă cu zece ani încă persistau diferențe vizibile între Est și Vest (de infrastructură, nivel de trai, prestații sociale etc.), astăzi doar barometrele sociale și economice mai înregistrează diferențe. Fosta Germanie de Est e în plin elan – probabil că nici cei mai optimiști susținători ai programelor economice post-reunificare n-au crezut că reușita e atît de aproape. A contat, aici, emergența unei noi generații, care nu se mai vede ca o victimă a reunificării. Dar și – mai ales! – politica de accelerare a dezvoltării economice din noile landuri promovată de guvernul federal. Strategiile au fost ajustate constant, iar angajamentul statului a fost mereu redimensionat. Uneori, cu costuri politice importante, căci infrastructura și politicile sociale din landurile fostei RDG s-au finanțat din surplusul generat de mult mai performanta economie din Vest. Angela Merkel și-a asumat riscurile. Discursul ei despre solidaritate s-a impus, pînă la urmă. Astăzi, diferențele sînt ceva mai subtile și trec dincolo de (fostele) granițe. Recent, guvernul federal a înființat o comisie menită să reducă decalajele de dezvoltare dintre urban și rural. Dar chiar și acest decalaj e, în Germania, mult mai puțin pronunțat față de alte țări din Europa. Printre altele și datorită unei industrii cu întreprinderi familiale performante cu ramificații solide pe orizontală. Acest Mittelstand foarte dinamic e, probabil, rezultatul cel mai vizibil al politicilor economice din era Merkel. Iar creșterea economică susținută a fost, în cazul Germaniei, relativ echitabilă: societatea, în ansamblu, a putut beneficia de pe urma prosperității. Un liberalism economic bine temperat de ambițiile unui stat social.

De pildă acum, cînd, după 16 ani de prosperitate și o politică economică orientată spre competitivitate, creșterea economică începe să piardă din viteză. Partener în Marea Coaliție, SPD a reușit să imprime numeroase corecții sociale reformelor liberale. În contextul pandemiei de COVID-19, cancelara Merkel a „uitat” de dogma responsabilității & stabilității bugetare pentru a finanța un plan ambițios de redresare și pentru a facilita construcția unui plan european (Next Generation Europe). Asta i-a adus numeroase critici, inclusiv din interiorul propriului partid. Și în acest caz, ca în multe altele, Angela Merkel a căutat consensul, nu compromisul. Probabil că asta e rețeta longevității ei la vîrful politicii.

Însă consensul e uneori greu de atins. Presată de conjunctură și de partenerii de coaliție, Angela Merkel a promovat politici ambigue, ba chiar contradictorii, în unele domenii sensibile, cum ar fi, de pildă, energia. Cuvinte precum Kohleausstieg (abandonarea cărbunelui) sau Atomausstieg (abandonarea energiei atomice) au apărut în vocabularul politic german în ultimii zece ani și s-au transformat, treptat, în foi de parcurs cu termene clare de aplicare. Aceste decizii presupun investiții uriașe din partea statului (pentru a încuraja dezvoltarea surselor de energie renuvelabilă) și o restructurare a economiei (industria auto trece de la motorul cu combustie la motorul electric). Paradoxal, bilanțul e mai degrabă prost. Avem, pe de o parte, hotărîrea Curții Constituționale de la Karlsruhe, care condamnă guvernul federal că și-a fixat obiective de mediu prea puțin ambițioase și care îl obligă la adoptarea unor demersuri mai hotărîte; și avem, pe de altă parte, parteneriatul deloc onorabil cu Rusia lui Putin din cadrul proiectului Nord Stream 2, menit să asigure gaze pentru industria germană însetată de energie.   

Pandemia nu a destabilizat economia Germaniei, dar a generat o conștientizare a vulnerabilităților structurale. De pildă: în contextul luptei împotriva încălzirii globale, cît timp va mai putea conta economia germană pe sectoare industriale poluante, cum ar fi construcția de mașini? Și apoi: cît timp mai poate Germania să promoveze la nivel european reguli fiscale stricte cîtă vreme necesitatea investițiilor este tot mai mare și, mai ales, cîtă vreme mai peste tot, în Europa, decidenții politici preferă să se îndatoreze pentru a-și acoperi pierderile generate de criză? Sînt întrebări la care Merkel nu a dat un răspuns definitiv. Cel (sau cea) care îi va urma va trebui să găsească o rezolvare.

În fine, dacă integrarea refugiaților, începînd cu 2015, contribuie, măcar parțial, la încetinirea declinului demografic, așa-numita „politică de ospitalitate” promovată de Merkel a generat numeroase controverse, favorizînd ascensiunea partidului extremist de dreapta AfD, intrat în Bundestag în 2017. Acel „Wir schaffen das!” („Vom reuși!”) s-a transformat, din speranță, în promisiune îndeplinită. Emergența mișcării extremiste e partea mai întunecată a acestei moșteniri. Șansa Angelei Merkel – și a Germaniei, mai ales – e că AfD nu va putea pretinde, nici după aceste alegeri, să participe la guvernare. Sondajele arată că extrema dreaptă e în declin. Încă un semn că Germania o duce bine. Și că Angela Merkel  a avut dreptate cu acest consensualism vizionar pe care l-a căutat de fiecare dată.