Britanicii, în special, şi europenii, în general, ar trebui să reflecteze în prezent la un proverb latin: Errare humanum est, perseverare diabolicum. A comite o eroare este uman, dar a persevera, a te încăpăţîna să continui în acelaşi sens, este diabolic.

În practica politică, erorile se acumulează uneori prea multe în acelaşi timp. În acest moment, foştii lideri care au propovăduit Brexit-ul sub forma un imens „salt înainte“ social şi economic al Marii Britanii îşi dau şi ei seama, poate, că au comis o eroare. James Cameron, Michael Gove, Nigel Farage, Theresa May sînt nume legate deja de marea eroare numită Brexit. Iar ziua de 23 martie 2019, cînd peste un milion de britanici au manifestat la Londra cerînd menţinerea ţării lor în Uniunea Europeană, ar trebui declarată Zi europeană a trezirii din eroare.

Agenţiile de presă observă că sîmbătă, 23 martie, manifestaţia împotriva Brexit-ului de la Londra a reunit mai mulţi participanţi decît în 2003, cînd britanicii au protestat împotriva intervenţiei militare în Irak. Să ne amintim că acea operaţiune lansată de americani, la care s-a asociat premierul britanic de atunci, Tony Blair, a fost şi ea o eroare. Saddam Hussein, chiar dacă era un dictator sîngeros, nu dispunea de arme de distrugere în masă susceptibile să ameninţe întreaga planetă. Acest fapt este dovedit acum, dar atunci a constituit pretextul campaniei militare americane pentru distrugerea statului irakian. Eroarea comisă de ­George Walker Bush la acea oră, prin invadarea Irakului, i-a servit mai tîrziu ca lecţie lui Barack Obama, care a evitat să se lanseze într-o aventură similară în Siria.

Unele erori comise de liderii politici ai acestei lumi devin veritabile orori, chiar dacă ei îşi justifică respectivele decizii printr-o etalare de intenţii bune. Dar aşa funcţionează lumea, din păcate, ca şi cum ar exista un „drept la eroare“ doar prin faptul că ea este umană.

În contextul mobilizării anti-Brexit din Marea Briatnie se poate imagina un scenariu de natură să le permită britanicilor, cu toată demnitatea, să se întoarcă din drumul eronat adoptat după referendumul de pe 23 iunie 2016, cînd au votat pentru ieşirea din Uniune. Ideal ar fi însă ca britanicii să revină în sînul unei Uniuni Europene trezită şi ea din erorile sale mai vechi sau mai recente. O eroare cu multe repercusiuni a fost decizia doamnei Angela Merkel, în 2015, de a deschide porţile Europei (ca şi cum ar fi fost propria sa casă) pentru a primi peste un milion de migranţi. Ceea ce părea expresia însăşi a generozităţii a suscitat o puternică angoasă identitară în Europa, a trezit din somn forţe extremiste, iar în Germania s-a soldat cu revenirea extremei drepte, pentru prima dată de la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Bundestag.

În Franţa, de peste trei luni, protestatari în veste galbene se joacă în fiecare sîmbătă de-a revoluţia şi comit eroarea de a cauţiona violenţa pentru a-şi face auzit glasul. Dar cine a comis eroarea de a nu vedea că zeci de mii de salariaţi francezi sînt exasperaţi de multiplicarea impozitelor, a taxelor de tot felul şi de creşterea preţurilor?

Nimeni nu se poate erija în detector infailibil de erori politice. Nu este însă greu de observat că, în ultimii 15 ani, Europa a acumulat multe eşecuri, majoritatea fiind consecinţe ale unor decizii greşite.

Mulţi europeni contestă logica ultraliberală a Bruxelles-ului şi consideră că trebuie mers pe un alt drum. Una este democraţia liberală şi alta este ultraliberalismul – o doctrină care instituie, de fapt, dictatura fără limite a liberei concurenţe pe o piaţă fără reguli. În prezent, Washington-ul, precum şi cîteva capitale ale Europei occidentale, califică drept o eroare geostrategică parteneriatul pe care îl construieşte Italia cu China. Noul Drum al mătăsii, proiect gigantic de infrastructuri conceput de chinezi, este văzut de unii experţi drept un fel de cal troian destinat să dea lovitura de graţie Occidentului şi să asigure supremaţia comercială şi eventual militară a Chinei. În relaţiile lor cu chinezii, europenii au comis multe erori, iar acum sînt speriaţi că ar putea deveni într-o bună zi o colonie economică a Chinei.

Europenii, printr-un fel de angelism nu lipsit de nobleţe sufletească, s-au mai lăsat păcăliţi de propagatorii islamului radical. Iar acum se trezesc cu zone urbane aflate în secesiune culturală faţă de valorile Europei şi faţă de stilul de viaţă european.

În materie de apărare, de ani de zile, europenii comit eroarea de a se considera protejaţi de americani. De cînd s-a instalat însă Donald Trump la Casa Albă, a devenit evident că istoria se amuză uneori făcînd mutări total imprevizibile pe tabla de şah a jocurilor geopolitice. Nu este exclus ca într-o bună zi un preşedinte american să decidă retragerea Statelor Unite din Alianţa Atlantică. Europenii se vor trezi atunci pe tabla de şah doar cu pionii, fără dispozitivele cu adevărat importante şi capabile să-i impresioneze, de exemplu, pe ruşi.

Europenii mai comit o eroare filozofică: nu le vine să creadă că într-o bună zi s-ar putea să iasă definitiv din istorie. Adică să nu mai conteze pe planetă din punct de vedere militar, diplomatic, economic, tehnologic, cultural… Este greu să accepţi o astfel de perspectivă cînd ai fost stăpînul lumii, cînd ai fost locul de unde a iradiat un model planetar de producţie şi de consum.

Ar fi o eroare să cădem însă şi în fatalism. Uniunea Europeană este o casă comună încă solidă, care trebuie doar reparată, consolidată, protejată ceva mai bine, regenerată energetic. Iar cei care cred că ar trebui demolată total în vederea unei eventuale noi reconstrucţii comit o eroare sinucigaşă.

 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.