Dor de Macedonski

Publicat în Dilema Veche nr. 482 din 9-15 mai 2013
Impresii de cînd am fost dat afară jpeg

La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski. Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult. Spre bătrîneţe, sentimentul devine mai profund şi inima mai tare. Acum, am ajuns să aştept luna mai, gîndindu-mă la Macedonski ca la un destin special, ca la un om plin de talent, sucit şi nu uşor de suportat, special în multe privinţe şi strivit de această ţară cum nu au fost mulţi. E deja un clişeu să spui că România a fost mereu vitregă cu marii români, în timpul vieţii lor. De aceea, mulţi dintre ei au plecat scîrbiţi – se ştie. Şi Macedonski a avut momentul lui de lepădare, dar a revenit la Bucureşti după o şedere pariziană pe care o voia definitivă. Vorba românească – n-a fost să fie. Diferenţa, însă, este că în cazurile ştiute ale celorlalţi mari români, de la Caragiale la Eliade, Enescu sau Brâncuşi, măcar după moarte, România le-a dat onorul. Oricît de hăituiţi au fost de compatrioţi în timpul vieţii lor, astăzi, ei sînt zeii tutelari ai culturii naţionale, omagiaţi pios de toată lumea. Macedonski, însă, nu. Amărăciunea pe care „contimporanii“ i-au produs-o în timpul vieţii, strivirea înzestrărilor lui poetice în contextul coroziv autohton, acestea nu s-au răscumpărat niciodată.

Deşi e studiat la şcoală şi are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund – şi nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie în perfect sincron cu marea cultură europeană – fiind, în România, înaintea vremurilor sale –, o imensă şi onestă apreciere ar fi de cuviinţă să urmeze. Macedonski e cel care, la finele secolului al XIX-lea, scria poezie cum se scria în Le Parnasse contemporain. Dintre toţi autorii români ai acelui moment, nu este altul mai aproape de Gautier sau de Mallarmé, cel de la începuturi. Proza lui e mai sincronizată cu D’Annunzio sau cu proza victoriană engleză decît a oricărui altui român din acel timp. Dar România nu îl putea aprecia pentru asta; România trăia întîlnirea cu geniul ei, cu Eminescu, Poetul însuşi, care venise la timp pentru noi, dar tîrziu pentru Europa. Talente ca Macedonski nu sînt niciodată bine primite de românii contemporani, cu atît mai puţin atunci, cînd toţi vedeau pentru prima dată absolutul, sub numele Eminescu. Macedonski nu avea nici o şansă să primească ceea ce credea – nu fără îndreptăţire – că merita. Aşa că poetul – notează G. Călinescu – „apare invadat de psihoza de persecuţie... Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre valoarea sa nebună, simţindu-se din esenţa aurului, diamantelor, eterului, divinităţii, poetul se extaziază de gloria eternă... El se declară împărat şi joacă rolul imperial cu o ţinută poate actoricească, dar, sub durata scenei, magistrală. Cînd mulţimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoţeşte ochii la cer...“

În serile de mai, plimbîndu-mă prin parcuri sau pe sub dealuri obligatoriu „clasice“, mă gîndesc la destinul lui Macedonski şi mă gîndesc mai ales la fenomenul acesta ciudat, de respingere, purtător de blestem, cu care primim tot ce ne este contemporan. Nu e tocmai primăvară în mintea mea dusă în sfera abstractelor seninătăţi, deşi sufletul meu exaltă, recoborît între roze.

Sigur că multe atitudini de-ale lui Macedonski au fost blamabile. Epigrama cinică scrisă cînd Eminescu pleca din lume pe drumul sanatoriului este – uman şi literar – impardonabilă. Furia revanşardă cu care a susţinut porcăria Caion împotriva lui Caragiale este cel puţin o nesăbuinţă, dacă nu direct o ticăloşie. Ceea ce nu se poate scuza nu trebuie scuzat. Dar, măcar, simt că-l înţeleg pe Macedonski. El nu era rău; era, însă, înrăit. E uşor de imaginat ce producea combustia interioară în acest om convins de valoarea lui, sensibil şi vulnerabil, mai ales, la propriul orgoliu, cînd se vedea mai puţin prizat decît merita.

Aşadar, în fiecare mai, revizitez scrierile lui Macedonski în lecturi deloc sistematice, cu unicul scop de a mă umple cumva de un parfum fin, sofisticat, căutat cu meşteşug şi mereu bine găsit doar de el. Recitesc, de asemenea, pagini din excelenta monografie pe care Adrian Marino a dedicat-o poetului, în 1966. Găsesc acolo, descrisă emoţionant, scena morţii poetului, petrecută în toamna anului 1920. Nu-mi dau seama de unde ştia Marino toate detaliile, dar nu contează deloc. Vorba italianului, se non è vero, è ben trovato, pentru că această scenă sintetizează în epică nu doar un crez poetic, ci o reuşită estetică după o viaţă de creaţie. O redau, fără să mai adaug nimic.

„Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitaţie, şi un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune... Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze... roze...» Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie...» spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic.“

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.