De ce m-am gîndit la Batşeba şi la Margaret Thatcher cînd am fost rugat să exprim ce cred despre prezenţa doamnelor în politică? Am mai spus-o – pentru că am această obişnuinţă metodologică (o fi bună, o fi rea?) de a recurge la cazuistică de cîte ori încerc să trag concluzii despre fenomene ample, complexe, imposibil de cuprins la prima vedere. În particular, mă străduiesc să găsesc acele cazuri care jalonează fenomenul, adică exemplele extreme. Apoi, după ce am fixat limitele specifice ale fenomenului, încerc să clasez nenumăratele nuanţe şi mă aventurez spre concluzie. În privinţa temei de azi, Batşeba şi Thatcher mi se par a fi bornele fenomenului politic feminin. Batşeba se implică matern, din poziţia de soţie a regelui David. O decizie politică extrem de importantă a acestuia este determinată de Batşeba: desemnarea fiului lor, Solomon, ca viitor rege. La polul celălalt, Margaret Thatcher este un lider politic în stare pură. Ea este ea şi doar ea, ca urmare a unei cariere politice tenace, construită de ea însăşi, de la un cap la altul. Deciziile politice pe care le-a luat, ca lider al opoziţiei la început şi ca prim-ministru mai apoi, sînt ale ei, provin din setul ei de convingeri ferme şi au fost implementate într-un stil de leadership, pe drept caracterizat ca fiind „de mînă forte“. Batşeba convinge, Thatcher învinge. Persuasiune caldă şi confruntare căutată cu lumînarea. Ei bine, între Batşeba şi Thatcher se află absolut toate destinele politice feminine. Unele mai aproape de prima, altele mai aproape de a doua, multe parcurgînd nuanţe multiple între una şi cealaltă. De aici, aş trage o primă concluzie. Doamnele există în politică în multe, foarte multe feluri. Şi de multă, foarte multă vreme. Nu sînt în nici un caz reduse la o tipologie anume sau la o epocă anume. Sigur, contează vremurile şi moravurile, prejudecăţile şi spiritul timpului, după cum esenţiale sînt şi înzestrările personale precum inteligenţa, consecvenţa, charisma, educaţia, capacitatea de a inspira încredere şi de a convinge. Dar nu sînt toate acestea determinante şi pentru cariera unui bărbat în politică? 

Admiţînd, aşadar, că prezenţa doamnelor în politică este o realitate la fel de cuprinzătoare precum prezenţa domnilor, încerc răspunsul la o întrebare pe care abordarea cît de cît onestă a unui asemenea subiect nu o poate evita: este necesară o lege care să stabilească o cotă obligatorie a prezenţei feminine în Parlament? Răspunsul meu: Nu cred. Nu mai enumăr toate argumentele împotriva oricărei discriminări, fie pozitive, fie negative, dar adaug altul. Există un singur temei real al prezenţei în Parlament: reprezentativitatea consfinţită prin vot. Orice parlamentar trebuie să reprezinte ceva: un grup de oameni, un teritoriu, un oraş sau o vîlcea – dacă se poate locuită – ori un anume interes, o anume ideologie, un set de idei sau de credinţe etc. Nu mă poate nimeni convinge că funcţia de reprezentare, în general, poate fi mai bine şi mai eficient exercitată de un bărbat decît de o femeie sau de o femeie decît de un bărbat. Nu cred că există cauză care să fie mai bine reprezentată de cineva, doar pentru că este femeie sau bărbat. Credeţi-mă, chiar şi feminismul mi se pare cel puţin la fel de convingător cînd este pledat, de pildă, de un Michael Scott Kimmel sau de un Matei Călinescu (la un prînz, mi-a spus că este feminist şi a pledat teze fundamentale ale feminismului, cum rar am auzit) precum îl găsesc cînd este susţinut de orice altă legendară promotoare. Cred cu tărie că, în cadrul lumii civilizate (adică în spaţiul euroatlantic actual), în prea puţine domenii diferenţa de gender mai induce o inegalitate, iar politica nu este unul dintre ele. Unul dintre puţinele lucruri excelente pe care le-a adus cu sine democraţia postmodernă este egalitatea între femei şi bărbaţi cînd e vorba despre politică. 

Numiţi-mă sexist, macho sau anchilozat în conservatorism, nu mă pot abţine să nu mărturisesc ce mi se întîmplă ca bărbat cînd am un adversar politic feminin. Îmi aduc aminte de un episod din Posthomerica, poemul epic al lui Quintus din Smirna, în care se povesteşte războiul troian. La un moment dat, imediat după ce funeraliile lui Hector s-au încheiat, în tabăra troienilor a sosit faimoasa războinică Pentesilea, regina amazoanelor. S-a alăturat asediaţilor şi a promis că, în prima bătălie, ea îl va răpune pe Ahile. Pe cîmpul de luptă a comis uimitoare fapte de vitejie, ucigîndu-i pe toţi războinicii care-i stăteau în cale şi a ajuns în faţa lui Ahile, cel mai bun războinic din armata lui Agamemnon. Cu Ahile, lupta e scurtă. Peleianului îi este de ajuns o singură lovitură ca să străpungă platoşa amazoanei. Apoi, o ucide imediat. Dar, cînd scoate coiful Pentesileiei, Ahile rămîne împietrit şi o uriaşă tristeţe îl copleşeşte. O vede cît era de frumoasă, îşi dă seama că s-ar fi îndrăgostit de ea şi că mai bine o lua de soţie decît să o ucidă în război. Îmi place mult această poveste. De cîte ori înfrunt politiceşte o doamnă, mă gîndesc că e posibil să păţesc ca Ahile, dacă se întîmplă să o înving, căci chipul ei despovărat de coiful mutilant al războiului politic ar putea să-mi fure inima. Pe de altă parte, nici să mă las învins nu pot. Aşa că fac tot ce îmi stă în putere să remizez. Nu-i mai înţelept aşa?