Plecînd de la Batşeba, la capătul celălalt al istoriei, al lumii şi, mai ales, al fenomenologiei prezenţei doamnelor în politică, se află Margaret Thatcher. 

În februarie 1950, Margaret Thatcher nu împlinise 25 de ani şi a candidat pentru un loc în Camera Comunelor din partea conservatorilor britanici. A atacat un fief laburist. A atras atenţia presei, mai ales pentru că era prima femeie care candida în acea circumscripţie şi, totodată, era cel mai tînăr candidat în acel scrutin. A pierdut cu 6000 de voturi diferenţă. Anul următor a adus alegeri anticipate, şi Margaret Thatcher a candidat din nou, în aceeaşi circumscripţie. A pierdut iarăşi, dar acum cu 1000 de voturi diferenţă. Abia în 1959, după ce a cunoscut alte înfrîngeri politice în curse electorale sau în interiorul partidului, a reuşit să obţină un loc în Parlamentul britanic. În anii care au urmat, cu o tenacitate extraordinară, şi-a conturat un profil unic în interiorul partidului.
Extrem de conservatoare cînd era vorba despre fiscalitate şi economie, ea a fost printre puţinii conservatori care au votat, alături de laburişti, dezincriminarea homosexualităţii, legalizarea avortului şi interzicerea vînătorii iepurilor cu ogari. În acelaşi timp, a votat pentru menţinerea pedepsei cu moartea şi împotriva unei proceduri mai rapide a divorţului. În 1970 a devenit ministru al Educaţiei în guvernul Heath. Pe atunci, politica britanică era extrem de puţin civică, iar studenţii erau radicali de-a dreptul. Thatcher a încercat reforme dure în sistem, dar reuşitele sînt discutabile, în condiţiile în care întregul guvern din care făcea parte dezamăgea. Nu e de mirare că, în toamna lui 1974, Partidul Conservator a obţinut un rezultat dezastruos în alegeri. Pe acest fond, Margaret Thatcher s-a lansat spre conducerea partidului. Alegerile în interiorul partidului au avut loc în februarie 1975 şi au fost de-a dreptul dramatice, fiind necesare două tururi de scrutin. În primul, Thatcher l-a învins pe liderul partidului, Edward Heath. În al doilea, l-a învins pe William Whitelaw, candidatul susţinut de Heath. A devenit, astfel, lider al Partidului Conservator. Era prima femeie din istorie care conducea un partid important în întregul Occident şi prima femeie lider al opoziţiei din istoria multiseculară a Parlamentului britanic. A preluat puterea în partid, spunînd că militează pentru armonie tocmai acolo unde este dihonia mai mare şi, ca semn că vorbele-i sînt fapte, l-a numit drept adjunct al ei chiar pe Whitelaw. Totuşi, în timp, a dezvoltat un leadership de forţă, conflictual, neiertător cu cei care i se opuneau şi dominator cu cei care o urmau. În 1976, a ţinut un discurs extrem împotriva Uniunii Sovietice, iar presa roşie de la Moscova a numit-o, în replică, „the Iron Lady“. Thatcher este pur şi simplu încîntată de asta şi răspîndeşte imediat eticheta pusă de inamicii ei ideologici. Pînă azi, multe alte doamne au fost denumite „the Iron Lady“ ca urmare a felului de a se impune ca lideri politici, extinzînd lista chiar şi pentru personalităţi politice anterioare epocii Thatcher – de la Golda Meir şi Indira Ghandi la Angela Merkel. Dar Margaret Thatcher a fost cea dintîi „the Iron Lady“, şi aşa va rămîne. 

Din poziţia de lider al partidului de opoziţie, Thatcher se consolidează deopotrivă ca personalitate politică, dar şi ca viitor prim-ministru. În 1979 dă atacul decisiv şi cîştigă alegerile. Devine prim-ministru pe 4 mai 1979 şi nu va pleca din Downing Street nr. 10 decît pe 28 noiembrie 1990. Adică, după 11 ani şi 6 luni. Ca prim-ministru, Margaret Thatcher a schimbat pur şi simplu Marea Britanie. A condus cu mînă forte cinci cabinete, a cîştigat alegeri după alegeri şi, în final, a părăsit puterea ca urmare a unui vot intern, de partid, şi nu ca urmare a unui vot popular. Culmea: votul intern care i-a adus demisia a fost cîştigat de ea, dar nu cu majoritatea cerută de cutumele tory, pentru a putea conduce pe mai departe cabinetul. A readus în viaţa britanicilor spiritul antreprenorial şi responsabilitatea individuală pentru propriul destin, revigorînd economia prăbuşită sub povara unui sindicalism excesiv. A adus eficienţă administraţiei publice britanice, prin reforme uimitoare, a depolitizat învăţămîntul public britanic şi a reformat sistemul de sănătate. 

 În 1990, respectul britanicilor pentru ea era atît de mare, încît sondajele înregistrau o situaţie bizară. Politicile esenţiale ale guvernului Thatcher erau puternic contestate, dar ea, ca personaj politic, rămînea sus în încredere şi susţinere. Contribuţia lui Margaret Thatcher la istoria lumii este remarcabilă. S-a aşezat alături de Ronald Reagan şi de Papa Ioan Paul al II-lea, contribuind la căderea comunismului. A fost un om politic excepţional, principial şi dur – un exemplar pur al acelei rase de politicieni, aproape dispărută astăzi, numită „politicieni de convingere“. Credea pînă la capăt în ce făcea şi făcea numai ceea ce credea că e bine, cu orice preţ. 

Doamna Thatcher a condus cinci cabinete, în care a rulat zeci de personalităţi politice. Guvernele ei, cu o singură excepţie, au fost compuse numai din bărbaţi. Excepţia a fost prezenţa pasageră, între 1981 şi 1983, a baronesei Janet Young în al doilea cabinet, în poziţii cu totul secundare. Prin urmare, Margaret Thatcher s-a specializat în conducerea bărbaţilor.