12 septembrie 2005. Psihologii tot mai încearcă să desfacă ghemul de emoţie şi raţiune din noi. Hume a spus-o acum cîteva secole: raţiunea e sclava emoţiilor. Acum, toate cercetările par să-i dea dreptate. Dintr-un complex de teste pe care docenţii marilor universităţi le aplică, extrag unul care m-a impresionat. Un grup de oameni este pus în faţa următoarei situaţii: Un tramvai a scăpat complet de sub control şi goneşte nebuneşte. Pe şine, în faţa lui, se află cinci persoane incapabile să se mişte şi complet lipsite de ajutor. Pe un pod, pe sub care va trece tramvaiul înainte de a lovi cele cinci victime sigure, se află o persoană corpolentă şi subiectul. E clar că, dacă subiectul împinge grasul de pe pod în faţa tramvaiului sălbatic, vehiculul sare de pe şine şi cele cinci persoane care urmează să fie zdrobite de tramvai ar fi salvate. Întrebarea este: „Îi daţi brînci?“ 85% dintre subiecţi au spus „Nu“ şi 15% au spus „Da“. Apoi, subiecţii cercetării s-au distrat bine. Au fost serviţi cu răcoritoare şi dulciuri, au vizionat sitcomuri preferate şi au fost duşi în fel de fel de locuri amuzante. Au fost întrebaţi din nou. Numărul celor dispuşi să sacrifice grasul s-a dublat. S-ar zice că rîsul ne face mai lucizi. Sau mai cinici? Sau mai nepăsători?  

August 2006. La începutul lunii, a murit în somn Elizabeth Schwarzkopf. Avea 90 de ani. A fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii, impunîndu-se, mai ales, în repertoriul mozartian şi straussian, dar şi în lieduri şi în piese vocal-simfonice. Indiscutabil, unul dintre marile ei roluri a fost acela al prinţesei von Werdenberg, soţia Mareşalului, din Cavalerul rozelor, prea lunga capodoperă a lui Richard Strauss. (Despre Cavalerul rozelor circulă o anecdotă care îmi place mult. În ultimii săi ani de viaţă, septuagenarul Richard Strauss este angajat la Viena să dirijeze propria operă. În timpul unei repetiţii, se apleacă discret către concert-maistru şi spune: „Of, Doamne, am obosit, cît poate să fie de lungă opera asta!“ Surprins, violonistul replică şoptit: „Maestre, dar dumneavoastră aţi scris-o!“, şi bătrînul Strauss răspunde: „E adevărat, dar cînd am scris-o nu mi-a trecut niciodată prin cap că am să ajung să o dirijez“). Istoricii operei spun despre Schwartzkopf că, în rolul prinţesei von Werdenberg, cînta perfect şi conferea personajului o notă unică de senzualitate vie, dar tomnatică, un aer de sexualitate pregnantă şi tristă. Încerc să-mi imaginez. Văd în presa internaţională că dispariţia ei readuce în discuţie chestiunea colaborării cu regimul nazist. Tînără soprană la Berlin, Schwarzkopf a acceptat  să intre în Partidul Nazist, în 1940. Cînd, în 1983, a vorbit despre asta, a şocat pe mulţi spunînd nonşalant: „Toată lumea din teatru s-a înscris. Aşa erau timpurile, iar nouă nu ne păsa deloc de nazişti“. Dar episodul meu preferat din viaţa ei este cel petrecut la începutul anilor ’50, cînd Schartzkopf a acceptat să „împrumute“ două do-uri colegei ei Kirsten Flagstad, pentru o înregistrare cu Tristan şi Isolda. Flagstad era spre apusul carierei şi nu mai putea atinge notele înalte, aşa că Schwartzkopf a mers în studio, a înregistrat cele două do-uri şi a acceptat ca acestea să fie „montate“ în rolul înregistrat de Flagstad, fără ca nimeni să sufle un cuvînt. Peste cîţiva ani totul s-a aflat, s-a iscat un scandal enorm şi, în mijlocul disputei, este provocat să se pronunţe marele Glenn Gould. Pentru el, Schwarzkopf a făcut un gest de curtoazie  în interesul unei Isolde cît mai bune, ceea ce nu e deloc blamabil din punct de vedere artistic – dimpotrivă. 

4 decembrie 2006. Pînă să-l întîlnească pe Stephen Spender (un literat englez foarte socialist), George Orwell avea o părere foarte proastă despre el. Îl considera un „tovarăş de drum al comuniştilor“, un „poet de rang secund, oricum epuizat“, „un om la apogeul slăbiciunii lui“. Cînd îl cunoaşte la o petrecere însă, Orwell îl găseşte pe Spender agreabil, simpatic, inteligent. De atunci, Orwell spune că nu e bine să mergi la petreceri unde ştii că vin şi duşmani de-ai tăi, pentru că s-ar putea să înceapă să-ţi placă de ei după ce i-ai cunoscut personal. Prietenia dintre Orwell şi Spender a durat mult, dar a fost cu totul ciudată. Orwell l-a inclus pe Spender pe celebra sa listă cu „cripto-comunişti“, care a ajuns pe căi încă neconfirmate la Serviciile secrete britanice, şi adaugă alături de numele său caracterizarea: „Simpatizant sentimental cu înclinaţii homosexuale“. Vorba lui Timothy Garton Ash – trebuie să ai ceva de poliţist ca să poţi dejuna cu un prieten şi apoi, imediat ce ajungi acasă, să-l pui cu asemenea caracterizare pe o listă a indivizilor numai buni de urmărit. Adevărul este că, după ce l-a cunoscut pe Spender – care a murit în 1995 acoperit de supreme acolade academice pentru o frumoasă carieră de profesor de literatură –, niciodată Orwell nu l-a mai putut ataca cu virulenţa şi cu claritatea de conştiinţă cu care o făcuse înainte. Nu este, deci, prea bine să îţi cunoşti personal inamicul. Rişti să te împrieteneşti cu el şi intri într-o situaţie complicată şi foarte greu de gestionat.