E sîmbătă. E ora 22 și din cameră se aude Pink Floyd, Wish you were here. Eu sînt în bucătărie, unde am așezat două taburete și între ele, pe o cutie în care se află o chiuvetă, am un pahar cu whisky, unul cu cola și o scrumieră. M-am apucat să fac renovări într-un moment nepotrivit, în care am mult de lucrat, și toată casa mi-e de cîteva săptămîni întoarsă pe dos. De vreo două zile a prins ceva formă, iar astăzi de dimineață am făcut curățenie, am făcut-o un loc mai primitor, printre alte obligații urgente care țin de muncile mele.

Apoi am plecat la corectat la olimpiadă. Voiam să mai trec pe la o florărie, pentru că simțeam urgența unui cactus așezat într-un anumit loc, dar nu am mai apucat, întîrziam la centrul de evaluare. L-am luat totuși acum, spre seară, după ce am ieșit de la corectat.

Momente ca acesta, al corectatului, sînt printre cele în care te întîlnești cu colegi pe care nu apuci să îi vezi cu lunile. Te saluți, strîngi o mînă, te îmbrățișezi sau te pupi. Vezi riduri noi, șuvițe albe în plus, ochi mai triști sau, din contra, în unele cazuri, mai rare, străluciri noi în priviri. În acest context am întîlnit o colegă pe care nu o mai văzusem de multă vreme. E cam din generația mea, trebuie să aibă în jur de 20 de ani vechime în învățămînt. Ne-am pupat peste masă și am glumit, mi-a spus că nu e bine să te pupi peste masă. Neștiind de ce, am întrebat-o, aflînd astfel că o superstiție spune că, dacă te pupi peste masă, te desparți de oameni. Idee care mi-a sugerat și subiectul acestui text. Colega se uita pe telefon la ceva și m-a îndemnat și pe mine să mă uit și să aleg. Despre ce era vorba? O fotografie cu un aranjament floral, pe de o parte, respectiv altă fotografie cu o prăjitură pe de altă parte. Și aranjamentul frumos, și prăjitura apetisantă. Ce alegi? mă întreabă. Ce să îi spun? Aleg prăjitura, zic, deși mă cam feresc de dulciuri și, de fapt, nici nu-s mare mîncău. Dar de ce să aleg? o întreb, la rîndul meu, curios. Păi, să mă decid ce să fac. Vreau să fac altceva decît învățămînt, aș vrea să plec, să încep altceva, să o iau de la capăt. Am zîmbit și am rămas tot la prăjitură ca opțiune.

Și astfel mă leg de temă. Despărțirile. Despărțirile de învățămînt sînt cam ca despărțirile din viață de cineva care chiar a însemnat mult pentru tine. De cînd sînt în învățămînt, adică de vreo 24 de ani, aud pe unul sau pe altul cum vrea să se despartă. Să plece. Aș zice că e un laitmotiv. Eu însumi am spus de cîteva ori, am vrut, am căutat alternative. Am rămas. Cunosc și oameni care au plecat și, iată, aproape simultan cu desfășurarea istoriei tocmai relatate, îmi scrie cineva care mi-a citit articolele. A ieșit din învățămînt de mulți ani, și-a găsit un alt drum, e mulțumită, dar duce cu ea nostalgia clasei. Îi trezesc articolele mele tot felul de melancolii.

De ce te desparți și cînd o faci? De obicei, de cineva care contează, te desparți pentru că ceva nu funcționează cum simți că ar trebui. Ești dezamăgit. Ai fost înșelat în așteptări sau chiar faptic. Te rănește. Te amăgește. Simți că tu nu contezi la fel de mult. O faci atunci cînd spui „gata“? Sau cînd el spune „gata“? De regulă, nu.

Uneori te desparți fără să spui „gata“ și fără să pleci. Rămîi acolo, deși în sufletul tău ești despărțit de mult, dar faptic nu pleci. Duci cu tine o povară. De ce o faci? Din loialitate, din lipsă de alternative, din frică, poate din comoditate. Îți găsești justificări. Oamenii mereu sînt buni la asta. Nu ești fericit, ba mai mult, îi faci și pe cei din jur să fie nefericiți. Pe un partener, pe elevii tăi. Pe tine. Dar nici nu poți altfel. E un blocaj. O obișnuință. O neputință. Te încarci tot mai mult, iar la final ești epuizat. Cînd să tragi linia, poate dacă ai noroc și mai prinzi cîțiva ani de pensie sau de singurătate, răsufli ca personajul din Nevasta lui Rebreanu, pe care o căinează tot satul, „I-a fost tare drag, săraca…“, dar ea răbufnește, nefiind totuși crezută de nimeni: „Mi-a mîncat viața, mi-a zdrobit viața, nu-l rabde pămîntul!…“

Alteori spui „gata“ și te desparți. Dar o faci formal doar, iar în tine porți în continuare, mult timp, poate tot timpul, nostalgia. Putea fi altfel, îți spui, de ce n-a fost? Cauți răspunsuri și uneori crezi că le-ai găsit, apoi te reîntorci la întrebare, iar cauți răspunsuri, iar găsești, altele, dar toate astea nu rezolvă nostalgia. Se întîmplă să te atragă din nou în plasă și să cazi. Mai stai o vreme. Mai încerci. Mai dai o șansă. Mai învestești cu încredere. E ceva ce te face să simți că acolo e un germene de fericire, că acolo e potențialul împlinirii. Și totuși, iar ești dezamăgit după mai scurtă sau mai lungă vreme. Și iar pleci. Poate iar te întorci. Și iar pleci. La un moment dat nu mai vrei să te întorci. Deși uneori privești înapoi. Dar nu te mai întorci totuși, pentru că ai învățat despre tine, despre celălalt. Cunoști tiparele. Ai vrea să crezi că nu există tipare, că schimbarea există, că poate fi altfel. Dar experiența te-a convins că nu e așa. Nu vei ști niciodată dacă e sau nu așa. Mergi înainte, pe un alt drum, poate nici nu ți-e rău, dar nostalgia rămîne acolo. Clasa. Omul iubit. Prietenul drag. Ceva ce nu mai poate fi recuperat a rămas acolo, cu ei. Ceva din tine, care e partea ta de operă, partea ta de creație a lumii.

Și mai există o cale. Dar asta e pentru cei norocoși. Să rămîi. Să fii dezamăgit, să te doară, să fii înșelat în așteptări, dar să nu pleci de tot. Să nu pleci nu din lașitate, nu din teamă, nu din comoditate. Ci din încredere. Să aștepți, să lupți pentru ceea ce crezi cu toată ființa că e soluția vieții. Să accepți compromisuri, să pari slab uneori sau fraier, dar să nu îți pese. E o cale cu risc. Pentru că, dacă ești norocos, la un moment dat poate ți se arată liniștea împlinirii, în care toate dezamăgirile și înșelăciunile se șterg. Dar dacă nu ești norocos, la sfîrșit, cînd tragi linia, cine știe dacă nu devii ca nevasta din nuvela lui Rebreanu sau pur și simplu zîmbești, împăcat: dinspre mine, am făcut tot ce mi-a stat în putință.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.