Mă ții de mînă strîns și zburăm mai sus de oraș,

de acoperișuri și coșuri și turle,

dincolo de casa roșie și norii de hîrtie din care cerne, de cîteva zile, ploaia.

Ori poate sînt doar temerile ce alunecă spre vintrea pămîntului.

 

Lăsate în urmă, ele par amintiri:

o floare cu rădăcini de grafit desenate pe bancă,

un abur în care siluetele se topesc și unghiurile dispar,

asemeni strămoșilor necunoscuți de la 1700.

 

Acolo, deasupra, fața ta scînteiază și ochii tăi mă privesc,

topind în culoarea lor cerul albastru,

iar orașul mic, undeva dedesubt,

pare pupila pupilelor tale:

o mică mărgea neagră de neliniști.

După care dispare.

 

Rămîne în noi doar azurul și Soarele ne oglindește,

frumoși și galbeni și plini de explozii,

și, cu cît ne apropiem, mîinile noastre se încălzesc

și sufletele noastre se topesc într-unul.

Nu a trecut decît o clipă, sau o viață.

O clipă prelinsă încet, ori o viață trăită în opt minute-lumină.

 

Te privești în Soare, nepămîntean de frumoasă,

iar eu îți răsfir părul în jurul lui,

doar așa, în joacă, ca să ți-l încurc și să te necăjesc un pic,

iar tu încerci să-ți scoți globul incandescent dintre șuvițe fără să-l strici

și te îmbujorezi de efort și de privirea mea

și-mi spui că nu mai vii și mîine dacă îți fac șotii așa.

 

Rămîi cu lumină pe degete și mă mîngîi cu ea pe obraji,

din tandrețe sau poate drept pedeapsă,

iar eu îndoi timpul hoțește la spate, cu degete de fier,

ca să înmulțesc clipa, să-ți sorb surîsul și să te iubesc.

 

Ne luăm apoi avînt spre ample constelații,

roiuri de gînduri, galaxii de viață; jucăm șotron pe stele polare

și ludice planete sînt copiii care ni se încurcă printre picioare.

 

„Pînă unde urcăm?”, mă întrebi cu un surîs,

doar un surîs ca să nu curmi Zborul acesta fantastic prin stele.

„Încă puțin, pînă vedem inscripția de pe clopot,

scrisă cu rune de foc pe negrul nopții. Dincolo de ea e «Sei getreu», de Bach

și, puțin mai sus, putem spune

că am ajuns la finalul plimbării noastre.”

 

„Dar nu ne întoarcem? Orașul e jos.”

„Nu e nevoie, iubito: mai sus de «Sei getreu»

e doar Cetatea ideală din inima noastră.”

 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Ilustrație: Marc Chagall, Deasupra orașului