Luna aceasta se sărbătorește centenarul Tratatului de la Versailles, unul dintre acordurile care au dus la încheierea Primului Război Mondial. Astăzi, situația este oarecum inversată. Chiar dacă Tratatul a obligat Germania să plătească daune imense, Germania de astăzi este cea care a avut inițiativa de a impune Greciei, ea însăși membră a zonei euro, obligația de plată a unei datorii importante.

Chiar dacă, după 1919, cărțile creditor-debitor s-au reîmpărțit, jocul rămîne același. Creditorii își doresc livra de carne, iar debitorii evită să o dea. Datornicii vor stingerea datoriei, în vreme ce creditorii își fac griji cu privire la „riscul moral“ și ignoră efectul destabilizator și contagios al unei acțiuni care adîncește sărăcia țărilor îndatorate. Din păcate, zona euro nu a învățat lecția datoriilor de la Versailles și nu a ținut cont de avertismentele lui John Maynard Keynes.

Primul Război Mondial s-a încheiat și, victorioși, Aliații erau hotărîți să ceară Germaniei „reparații“ pentru daunele pricinuite în război – parțial, pentru a-și putea plăti propriile datorii. Dar, la Versailles, nu au reușit să cadă de acord asupra cuantumului final al despăgubirilor și, în 1921, au însărcinat o Comisie de reparații să determine această sumă.

Cheia problemei era să se stabilească cît de mult poate plăti Germania, fără să fie necesară o ocupație militară aliată. În Consecințele economice ale păcii, polemica sa din 1919, Keynes a scris că, dacă Germania își limitează consumul, ar putea realiza un excedent comercial de 250 de milioane de dolari sau 2% din venitul său național, care, în 30 de ani, ar însuma 7,5 miliarde de dolari.

În mai 1921, Comisia de reparații a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate de Germania la 33 de miliarde de dolari. Dar plata de capital a fost practic redusă la 12,5 miliarde de dolari, ceea ce presupunea plăți anuale de 350 de milioane de dolari. Acest truc a fost făcut solicitînd Germaniei să emită trei seturi de obligațiuni, dar să plătească do-bînzi și capital doar pentru primele două (clasele A și B), proiectînd rambursarea obligațiunilor „C“ într-un viitor ficțional.

Șarada menținerii unei datorii germane mari fictive, dar a rambursării, de fapt, a unei datorii „realiste“ mai mici, a continuat de-a lungul anilor 1920. De fapt, Germania nu era pregătită să plătească nici chiar datoria realistă, și plătea numai după ce primea noi împrumuturi. În 1926, Keynes comenta sarcastic: „SUA împrumută bani Germaniei, Germania transferă suma echivalentă Aliaților, Aliații o plătesc înapoi guvernului SUA. De fapt, nu se întîmplă nimic.“

A urmat apoi crahul de pe Wall Street și Marea criză economică, și împrumuturile externe către Germania au încetat. Crescînd impozitele și reducînd cheltuielile publice, Germania a realizat, între 1929 și 1931, excedentul necesar plății anuale a datoriilor, cu prețul însă al adîncirii crizei economice. Economia Germaniei a scăzut cu 25%, iar șomajul a crescut la 35%. Politica „îndeplinirii obligațiilor“, din timpul cancelarului -Heinrich Brüning, a deschis calea pentru Adolf Hitler, care a refuzat, pur și simplu, plata datoriilor.

Comédia datoriilor de astăzi din zona euro se asemănă din multe puncte de vedere cu Europa de după Primul Război Mondial.

La începuturile crizei economice mondiale din 2008, țările din sudul Europei au acumulat constant datorii, împrumutîndu-se de la bănci din nord, cu precădere germane, pentru a finanța proiecte de construcții riscante. Cîtă vreme a durat boom-ul economic, banii au continuat să curgă. Dar cînd criza declanșată în SUA a lovit zona euro, băncile nord-europene au refuzat continuarea împrumuturilor – obligînd guvernele sud-europene să-și salveze propriul sector bancar.

Grecia a fost victima cea mai vizibilă a acestei răsturnări de situație. În 2009, deficitul bugetar al țării a explodat la 15% din PIB, datoria națională a depășit 100% din PIB, iar randamentul obligațiunilor grecești pe zece ani a crescut cu peste 35%.

În 2010, guvernul grec amenința să intre în incapacitate de plată. Băncile din nord au acceptat o restructurarea parțială a datoriei – în principal prin extinderea termenului de plată – și au aprobat o linie de credit de 240 de miliarde de euro, oferită de o „troică“ alcătuită din Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană.

Această finanțare i-a permis guvernului grec să-și plătească dobînzile, cu prețul însă al unor condiții de austeritate foarte stricte: impozite crescute, reduceri de cheltuieli publice (mai ales în domeniul pensiilor), desființarea plafonului salarial minim, vînzarea de active și limitarea negocierilor colective. Teoretic, aceste măsuri urmau să producă un excedent economic care să-i permită Greciei să-și plătească datoriile.

Între 2010 și 2015, guvernul Greciei s-a angajat – asemenea lui Brüning, în Germania din timpul hiperinflației – să aplice o politică a „îndeplinirii obligațiilor“. Revoltați, alegătorii au votat în ianuarie 2015 un guvern de stînga, condus de partidul Syriza, care a promis să lupte împotriva reducerilor bugetare. Dar, în luna august a aceluiași an, Grecia a capitulat în fața creditorilor săi și a implementat măsurile de austeritate cerute, în schimbul unui nou împrumut, de 85 de miliarde de euro.

Începînd din 2010, Grecia s-a împrumutat cu peste 300 de miliarde de euro. Pînă în ianuarie 2019, ea returnase 41,6 miliarde de euro, cu un plan de rambursare extins pînă în 2060. Șansele creditorilor publici de a-și primi banii înapoi sînt aproape nule, deoarece marea parte a obligațiunilor grecești sînt fictive, asemenea obligațiunilor germane clasa „C“ din anii 1920. În schimb, contribuabilii din țările creditoare vor achita nota de plată, prin impozite crescute și cheltuieli publice reduse.

Din punctul de vedere al teoriei economice tradiționale, austeritatea a funcțio-nat în Grecia. În lipsa împrumuturilor private, țara și-a echilibrat bugetul și a evoluat, în șase ani, de la deficit la excedent comercial.

Dar austeritatea a presupus costuri enorme. Aproximativ 300.000 de func-ționari publici au fost concediați, economia a scăzut cu 25%, iar rata șomajului a ajuns la 25% (și la 60% în rîndul tinerilor). A crescut, de asemenea, și numărul celor fără adăpost, al emigranților și al sinucigașilor. Raportul datorie/PIB a crescut de la 100% la 170%, iar cartelul creditorilor va continua să controleze politica economică a țării pînă cînd datoria va fi rambursată.

După cum scria Keynes în 1919, „politicile prin care sînt degradate viețile a milioane de oameni și prin care o națiune întreagă e privată de fericire ar trebui să fie detestabile și respingătoare“. El a mai argumentat că austeritatea este, teoretic, eronată: reducerea veniturilor dintr‑o țară va duce la o scădere a veniturilor pretutindeni, propagînd recesiunea și făcînd ca orice redresare să fie lentă și precară.

Morala acestor două povestiri, aflate la un secol una de alta, este că țările trebuie să evite să ajungă prizonierele relației creditor-debitor. Iar dacă nu o pot face, pentru a menține pacea socială și politică, e important ca negocierea dintre creditor și debitor să fie una corectă. Zona euro trebuie să învețe această lecție de la capăt. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate, 2019

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU