Ce-aş face dacă aş prinde peştişorul de aur şi mi-ar oferi îndeplinirea tradiţionalelor trei dorinţe? I-aş cere mai întîi să mi le îndeplinească pe toate. Apoi, să scape ţara de ruşinea şi nenorocirea regimului Dragnea.

Astfel izbăvită, România ar putea fi ajutată de peştişor să-şi elibereze şi imaginea de povara grea a maculării ei teleormănene. Şi posteritatea de jena imensă ca disoluţia UE printr-un Brexit dur să cadă în istorie în sarcina unei Comunităţi inept conduse de Dăncilă, Daea, Meleşcanu et comp.

Ştiu că, în replică, peştişorul îmi va bate obrazul. Îmi va spune că nu Dăncilă, ci Merkel conduce, de bine, de rău, Europa. Că el, unul, n-are acces la cancelariatul federal, unde domnesc aproape tot atît progresism şi dispreţ faţă de opţiuni naţionale, oricît de democratic asumate, ca la palatul Élysée.

Îmi va mai mărturisi că el, mic cum e, habar n-are cum să îndeplinească dorinţe imposibile, ca evitarea general dezavantajoasă a unui Brexit dur. Căci deputaţii englezi nu se lasă timoraţi prea lesne, au în majoritate fuga la picior, n-au de gînd să renunţe la divorţul de continent şi au declarat, prin vot majoritar, că aşa-zisul acord cu UE în domeniu e impracticabil, cît timp Bruxelles-ul nu renunţă la zăvorul principal, zis „Backstop“, care a transformat prezumtiva „înţelegere“ într-un dictat.

E vorba, după cum se ştie, de prevederea care, folosindu-se de ameninţarea reintroducerii controalelor la graniţa irlandezo-nordirlandeză, împiedică practic Regatul Unit să părăsească Uniunea, cît timp Comunitatea nu-i dă Londrei undă verde.

Ar putea avea încredere englezii că europenii le-ar da-o cîndva? Că le-ar putea acorda fie şi doar raporturi de tip norvegian sau islandez, în condiţiile în care Marea Britanie e de o mie de ori mai importantă pentru Europa decît Liechtenstein, Islanda şi Norvegia?

Întrebarea e retorică, de vreme ce Europa demonstrează chiar în aceste ore şi zile că nu dă doi bani pe democraţie şi pe parlamentarismul britanic, cel aflat la temelia democraţiilor liberale europene. Că desconsideră nu numai voinţa poporului britanic exprimată prin referendum, ci şi pe cea căreia i s-a dat glas prin votul parlamentarilor săi. La cîteva minute după ce reprezentanţii poporului britanic s-au conformat cererilor europene şi au specificat clar şi fără echivoc ce anume doresc, întărind astfel poziţia şefei guvernului londonez, un purtător de cuvînt al lui Donald Tusk s-a şi grăbit să-i expedieze.

Şi să le explice că nu ar fi „nimic de renegociat“. I-a întărit spusele şi germanul Markus Ferber, după ce colegul său de partid creştin-social, Manfred Weber, candidatul conservator la postul de şef al Comisiei Europene, se lamentase că Europa n-ar şti ce anume vor cu adevărat şi în mod precis britanicii.

Or, acum, cînd toată lumea ştie, fără putinţă de tăgadă, Europa se mulţumeşte, mai ceva decît adepţii radicali ai Brexit-ului, să joace infectul joc al lui Pilat din Pont, constînd din spălatul pe mîini şi pasarea cartofului fierbinte al propriei responsabilităţi.

Că toate acestea se petrec pe spinarea europenilor, care nu se pot lipsi de aportul britanic la economia şi, mai ales, la apărarea comună, una aproape tot pe atît de precară în aceste epoci de cooperare franco-germană pe cît era poziţia Poloniei între Hitler şi Stalin, acum opt decenii, ştie şi peştişorul meu. Căci a citit şi el raportul oficial cu privire la starea armatei germane. În care un recrut se întoarce dintr-o misiune combatantă în Mali, pentru a fi apoi trimis să-şi facă instrucţia militară. În care armele sînt ca vai de lume, iar oştirea un monstru birocratic doldora de conţopişti, dar în penurie gravă de soldaţi şi ofiţeri.

Întrucît e clar că noi, europenii, vom plăti oalele sparte, iar la partea leului din pagubă va cotiza din plin şi România lui Dăncilă, care în materie de corupţie a depăşit, potrivit Transparency International, ţări africane ca Ruanda, nu e de mirare că peştişorul meu e trist. Şi foarte nerăbdător. Căci, potrivit lui, dacă insist să trăiesc în Europa, e cazul să mă grăbesc să-mi formulez dorinţele. Căci expiră inexorabil nu doar timpul alocat savurării, ci chiar şi cel al îndeplinirii lor.

M-am gîndit deci să-l rog să-mi ofere nişte lire sterline, căci bănuiesc că, departe de a cădea în hău, cum i s-a prezis, economia britanică se va relansa rapid, dimpreună cu moneda naţională, din durerile facerii acestui război al rozelor, de vreme ce e net mai reformistă decît cea franceză, bunăoară.

M-am mai gîndit să-i solicit să ajute BNR, ultima instituţie încă nepusă complet pe butuci de regimul dragniot, să-şi păstreze măcar o brumă de independenţă. Ca să evite hiperinflaţia care-i paşte, sub Dragnea, pe români. Dar am realizat că ar fi mai simpu să-l invit să radă dintr-un foc stupidele conduceri europene, începînd cu cea din Bucureşti, în ideea că, încetul cu încetul, pînă şi anarhia, deşi intolerabilă, riscă să înceapă să fie mai dezirabilă decît nişte guverne pe cît de ticăloase, pe atît de imbecile.

Cu asemenea executive cine mai are, oare, nevoie de duşmani? Dar apoi am înţeles că trebuie să-i dau o sarcină chiar şi mai grea. Căci e nevoie şi de o înnoire din temelii a instituţiilor corupte de istovitoarea dobitocie şi abjecţie a unor executive care-şi bat joc de libertate, de virtuţile democraţiei şi de interesele reale ale naţiunilor lor. Ajuns aici, am deschis gura să-mi formulez, în fine, ultima dorinţă.

Dar m-am prins că nici eu nu stau bine la şanse de viitor. Rău plictisit de neagra mea melancolie şi grăbit să se pună la adăpost de urgia care va să vină din nebuna pădure teleormăneană, peştişorul meu sărise înapoi în apă. Nu fără să-mi scrie, în dăncileză, un bileţel de încurajare: „Oricine îi e frică de viitorul pesedisto-venezuelean al României“. O fi el magic, dar acest peştişor fermecător se înşală.

Ori, fiind de aur, pesemne că e solidar cu restauraţionismul dîmboviţean. Căci n-a uitat de „iepoca de aur“. Încît nu „oricine îi e frică“. Oricine se oftică de învierea lui Pingelică. Şi a statului său naţional-securist, mîndru de a fi român şi comunist. Şi de a conduce Uniunea Europeană.

Pe bune? Ei, aş! Românii au panaş. Nu ştiu sigur cum e cu europenii, dar românii se vor redresa, negreşit. Regret că nu mi-a dezvăluit nici cînd, nici cum cleptocraţia dragniotă va face „bum“. 

Petre M. Iancu este jurnalist la ­Deutsche Welle.

Foto: wikimedia commons