Se pare că alegerile pentru Parlamentul European din luna mai a anului următor vor fi bîntuite de demonii lăuntrici ai Europei – de la conflictul cu guvernul populist al Italiei, cu privire la buget țării, pînă la frontul xenofob care s-a format în Grupul de la Visegrád. Criza partidelor tradiționale de centru, cu un rol esențial în obținerea și menținerea consensului în Uniunea Europeană, este și ea departe de a fi soluționată, chiar dacă aceste partide s-au străduit să implementeze reformele necesare. Dacă însă, așa cum sugerează indicatorii actuali, Europa are în față o încetinire economică, discursul preelectoral s-ar putea schimba semnificativ.

Pînă acum cîteva luni, discursul standard susținea că episodul crizei economice s-a încheiat, chiar și pentru țările grav afectate, de la periferia zonei euro. Ca atare, europenii și-au orientat atenția către alte probleme, precum refugiații și securitatea, care amenințau stabilitatea politică și erodau consensul în fața proiectului european.

Dar creșterea PIB din zona euro a încetinit, după vîrful din trimestrele trei și patru ale anului 2017. Scăderea constantă a economiei zonei euro – chiar și în Germania, PIB-ul a scăzut în al treilea trimestru al lui 2018 – nu prevestește nimic bun pentru UE, care s-ar putea confrunta cu o dublă criză – politică și economică.

Întrebarea evidentă este de ce redresarea zonei euro este în declin, chiar dacă e susținută din plin de politici monetare expansioniste. De fapt, dacă această creștere și-a atins cu adevărat punctul de maxim, asta ar implica că rata de creștere potențială a zonei euro este de cca. 1%. Această rată de creștere a capacității potențiale de producție – cam jumătate din trend-ul de dinainte de criză – e asociată cu o rată totală a șomajului de aproximativ 8%.

Stagnarea creșterii zonei euro reflectă probleme structurale mai vechi și mai noi, moștenirea ultimei crize (care încă apasă asupra calității activelor bancare), nivelurile ridicate de îndatorare din anumite țări și șocurile externe care au afectat cererea. Altfel spus, Europa se confruntă cu amenințări la adresa propriului potențial de creștere, dar și cu forțe negative ciclice. Acestea din urmă cu precădere cer o reacție agresivă: nu în ultimul rînd, deoarece, dacă economia zonei euro ar intra, într-un viitor apropiat, în recesiune, ar avea un număr restrîns de instrumente politice cu care să o contracareze.

Chiar dacă Europa are acum instrumente mai bune de gestionare a crizei decît pe vremea recesiunii din 2011, ele sînt incomplete. În plus, Banca Centrală Europeană va avea un spațiu mai restrîns de manevră pentru aplicarea politicilor monetare de stimulare economică: nivelul dobînzilor e deja zero, iar un nou program pentru achiziții de active ar fi inevitabil unul controversat.

Politica fiscală se află, la rîndul ei, într-o situație precară. Desigur, e esențial ca greșeala făcută în 2009, cînd liderii UE au adoptat o consolidare fiscală rapidă înainte ca redresarea să fie completă, să nu se mai repete. Dar, pentru a contracara recesiunea ciclică, stimularea economică rămîne indispensabilă.

Iar o nouă recesiune ar duce la o divizare și mai acută a piețelor financiare la nivel național, consolidînd totodată corelația dintre riscurile de țară și cele bancare. Multe țări vor avea o marjă redusă pentru politici fiscale anticiclice, datorită reglementărilor UE cu privire la datoria publică sau în virtutea faptului că toleranța pieței pentru datoria publică este mai scăzută într-o uniune monetară, după cum s-a văzut începînd cu 2010. Creșterea primelor de risc subminează efectul expansionist al deficitelor fiscale chiar și în timpul recesiunilor.

Mai mult, dată fiind lipsa unei capacități fiscale comune, nu există un mecanism sau o instituție care să poată aplica un stimul fiscal zonei euro în ansamblu. Iar reforme care să vizeze această stare de fapt nu vor apărea în următoarele luni.

Firește, dacă capacitatea fiscală a unei țări este slăbită, ea poate reacționa prin coordonarea politicilor monetare și fiscale. Pentru ca această măsură să funcționeze în zona euro, țările membre trebuie să facă un efort comun. Ele trebuie să convină – cu ocazia uneia dintre miile de întîlniri oficiale și neoficiale dintre șefii de stat și miniștrii de Finanțe ai zonei euro – asupra unei poziții comune de politică fiscală.

Asta nu va oferi piețelor o asigurare deplină, deoarece e puțin probabil ca un astfel de acord să includă o garanție comună nelimitată pentru noi titluri de debit emise de țări deja îndatorate. Dar ar demonstra cel puțin că țările zonei euro recunosc importanța coordonării politicilor – de consolidare fiscală, în timp de stabilitate, sau de politică fiscală anticiclică, în timp de criză – în vederea diminuării șanselor unei crize a datoriilor în economiile mai slabe ale uniunii monetare.

Dar, cel important, o astfel de coordonare va contribui într-o anumită măsură la recîștigarea încrederii reciproce, atît de zdruncinată în Europa. Ceea ce ar putea duce la o respingere categorică a tacticii, adoptată de țări ca Italia, de înfruntare agresivă a autorităților UE. Cetățenii din întreaga Uniune Europeană vor merge în luna mai la vot; un astfel de mesaj ar putea aduce o schimbare majoră. 

Lucrezia Reichlin, fost director de cercetare la Banca Centrală Europeană, este profesor de Economie la London Business School. 

© Project Syndicate, 2018
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU